în care ne aflam, trebuia să schimbăm unghiul televizorului, iar sarcina aceasta îi revenea lui Füsun, care nu-şi schimba locul de la marginea mesei. Uneori, dupã ce ajusta unghiul aparatului, Füsun se aşeza în celălalt capăt al canapelei, lângã mama ei, aşa încât cele două, mamă şi fiică, se uitau la televizor rezemate una de cealaltă. Câteodată, în timp ce se uita la televizor, tanti Nesibe o mângâia pe fiica ei pe păr şi pe spate; eu încercam o plăcere aparte remarcând, cu coada ochiului, minunata legătură afectivă dintre mamă şi fiică, întocmai ca Lămâie, care ne urmărea cu interes din cușca lui.

         La ore înaintate din noapte, când mă cufundam temeinic în pernele de pe canapeaua în formã de L, se-ntâmpla să mi se facă somn, poate şi sub înrâurirea rachiului băut cu Tarik

Bey; urmăream cu un ochi programul de la televizor şi aveam, parcă, sentimentul că-mi contemplam adâncurile sufletului cu celălalt ochi; îmi doream să mă ridic, mânios, şi să plec,

ruşinat de ciudăţenia locului în care mă târâse viaţa. Sentimentul acesta mă copleşea în nopţile rele, întunecate, în care eram nemulţumit de privirile pe care mi le arunca Füsun, în care-mi zâmbea prea puţin, în care nu-mi dădea nici un fel de speranţe, în care se purta cu răceală când o atingeam întâmplător, din greşeală, cu mâna, cu braţul ori cu trupul.

         In asemenea momente, mă ridicam de la locul meu şi, întredeschizând uşor draperia aflată la fereastra din mijloc sau la fereastra din dreapta a bovindoului, contemplam povâr-

nişul Çukurcuma. In zilele cu umezeală, cu ploaie, lumina lămpii de pe stradă se răsfrângea asupra pietrelor de pavaj. Uneori mă arătăm interesat de canarul Lămâie, care îmbătrãnea treptat în cuşca sa din bovindou. Tarik Bey şi tanti Nesibe îmi spuneau, referindu-se la el, fără a-şi desprinde ochii de la televizor, ceva de genul „şi-a mâncat grăunţele '?“, „oare să-i schimbăm apa ?“ sau „astăzi pare să fie posomorât“.

         La primul etaj se mai afla o cameră, care dădea într-un mic balcon. Incăperea aceea era folosită mai ales în timpul zilei - acolo făcea croitorie tanti Nesibe şi tot acolo îşi citea

ziarele şi Tarik Bey, când era acasă. Imi aduc aminte că, după primele şase luni, când mă asalta neliniştea, la masă, şi simţeam nevoia să mă plimb de colo-colo prin încăpere, intram adeseori în acea cameră, mai cu seamă când era aprinsă lumina, şi-mi făcea plăcere să stau acolo, înconjurat de maşina de cusut, de felurite ustensile de croitorie, de ziare şi reviste vechi, de dulapuri deschise şi de o mulţime de fleacuri, dar şi să-mi strecor în buzunar, în doi timpi şi trei mişcări, vreun lucru menit să-mi astâmpere, pentru o vreme, dorul de Füsun.

         Privind pe fereastra balconului către care dădea acea cameră, vedeam atât încăperea în care obişnuiam noi să mâncăm, reflectată în geam, cât şi interioarele caselor sărmane

înşirate de-a lungul uliţei care se afla în spatele clădirii. Intr~una dintre aceste case, o contemplasem de câteva ori îndelung pe o femeie rotofeie, îmbrăcată într-o cămaşă de

noapte din lână care, seară de seară, înainte de a se culca, deschidea o cutie cu medicamente, lua din ea o pastilă şi citea cu atenţie hârtia care se afla în cutie. Am înţeles din spusele lui Füsun, care mi s-a alăturat într-o seară, că femeia cu pricina era soţia răposatului Rahmi Efendi, cel a cărui mână fusese înlocuită cu o proteză.

         Füsun mi-a spus atunci în şoaptă că venise în camera din spate pentru că se-ntreba ce făceam eu acolo. Am stat o vreme unul lângă altul în faţa ferestrei, pe întuneric, şi am

contemplat priveliştea. Am să vă povestesc lucrurile în amănunt pentru că, pe vremea aceea, eram profund preocupat de esenţa vizitelor mele de seară la familia Keskin, prelungite pe parcursul a opt ani- esenţă care, în viziunea mea, priveşte şi statutul de bărbat sau femeie în acest colţ al lumii.

         Din punctul meu de vedere, Füsun s-a ridicat în seara aceea de la masă şi m-a urmat ca să-şi arate simpatia faţă de mine. O demonstra şi faptul că a contemplat priveliştea aceea banală alături de mine. In vreme ce priveam acoperişurile de ţiglă şi tablă zincată, coşurile care fumegau uşor, forfota familiilor care se zăreau pe ferestrele luminate ale caselor, îmi venea să pun mâna pe umărul ei, s-o îmbrăţişez, s-o ating.

         Dar experienţa limitată pe care o acumulasem în primele săptămâni petrecute în casa din Çukurcuma îmi spunea că, dacă aveam să procedez astfel, Füsun avea să se poarte cu răceală şi duritate, avea să mă dea la o parte (de parcă ar fi fost aproape maltratată) sau avea să-mi întoarcă spatele şi să se-ndepărteze repede, că gestul ei avea să-mi provoace o suferinţă nemărginită, că urma să facem, o vreme, pe supăraţii (un joc în care ne specializaserăm treptat) şi că, poate, nici n-aveam să mă mai duc, o vreme, la ei, la cinã. Deşi ştiam acest lucru, ceva din străfundurile sufletului meu mă-ndemna din răsputeri s-o ating, s-o sărut sau, cel puţin, să mă sprijin de ea. Rachiul pe care-1 băusem juca şi el un rol în această privinţă. Aş fi resimţit însă, la modul dureros şi intens, aceeaşi dilemă şi dacă n-aş fi fost băut.

         Dacă izbuteam să mă stăpânesc şi să n-o ating -lucru pe care-l ĭnvăţasem repede -, Füsun avea să se apropie şi mai mult de mine; poate că avea să mă atingă chiar uşor, ca „din

greşeală“, şi să mai rostească două-trei cuvinte tandre. Sau poate că avea să spună, aşa cum se-ntâmplase cu câteva zile în urmă, „te-a supărat ceva ?“. Füsun a spus atunci, în faţa

ferestrei, „îmi place mult liniştea noptii şi-mi plac pisicile care umblă pe acoperișuri“, iar eu am încercat din nou, la modul aproape dureros, aceeaşi dilemă. Puteam s-o ating, s-o iau în braţe, s-o sărut? Îmi doream foarte mult acest lucru. Poate că, aşa cum aveam să cuget mai apoi ani la rând, în primele săptămâni, în