civilizat, o fată inteligentă, bine crescută, care terminase liceul şi care se adresa unei rude îndepărtate, avute şi îndrăgostite de ea. Am cugetat foarte mult la această dilemă şi

am fost foarte deprimat din cauza ei vreme de opt ani.

         În acele clipe ne-am uitat pe fereastră cel mult două minute-două minute şi jumătate, văzând priveliştea de noapte a cărei imagine o expun aici. I-aş ruga pe vizitatorii muzeului

să-mi perceapă dilema când contemplă peisajul şi să nu uite că Füsun se comporta cu mare delicateţe şi eleganţă în privinţa ei.

         - Priveliştea aceasta mi se pare atât de frumoasă pentru că eşti tu lângă mine, am spus eu în cele din urmă.

         - Haide, pesemne că tata îşi face griji! a spus Füsun.

         - Atâta vreme cât te afli lângă mine, pot contempla o asemenea privelişte ani de zile, cât se poate de fericit, am spus eu.

         - Ţi se răceşte mâncarea, a spus Füsun, şi s-a întors la masă.

         Era conştientă de răceala replicii ei. La puţină vreme după ce am revenit la masă şi m-am aşezat la locul meu, a renunţat la-ncruntare. Ba mai mult, a râs de două ori minunat, din toată inima şi, în timp ce-mi dădea solniţa, pe care aveam s-o adaug mai târziu colecției mele, a consimţit ca degetele ei să-mi atingă mâna cu nădejde, aşa încât totul s-a rezolvat în condiţii amiabile.

56

Casa de filme Lămâia S.A.T.

         Cu trei ani în urmă, când aflase că fata lui urma să participe la un concurs de frumuseţe cu încuviinţarea şi sprijinul soţiei sale, Tarik Bey făcuse mare tărăboi dar, pentru că o iubea foarte mult pe Füsun, nu fusese în stare să ţină piept lacrimilor şi rugăminţilor ei stăruitoare, iar când îi ajunseseră la ureche unele reacţii ulterioare ajunsese să-i pară rău că tolerase ocara aceea. Din punctul lui de vedere, concursurile de frumuseţe organizate în primii ani ai Republicii, pe vremea lui Atatürk, când fetele îmbrăcate în costume de baie negre urcau pe o estradă şi, pe de o parte, îşi demonstrau interesul faţă de istoria şi cultura Turciei, iar pe de altă parte arătau întregii lumi cât de mult se modernizase ţara, fuseseră un lucru bun. Însă concursurile din anii 1970, la care participau cântăreţe fără nici un fel de cultură şi educaţie şi tinere vulgare, care aspirau la meseria de manechin, erau cu totul altceva. La concursurile de pe vremuri, prezentatorii care le-ntrebau, elegant, pe participantele la concurs cu ce fel de persoană visau să se mărite sugerau implicit, plini de curtenie, că acestea erau fecioare. Acum, când le-ntrebau „ce aşteptau de la bărbaţi“ (răspunsul corect: caracter), rânjeau slugarnic, aşa cum făcea Hakan Serinkan. Tarik Bey îi spusese de câteva ori fără înconjur şi ginerelui său, care locuia sub acelaşi acoperiş cu el, că nu voia defel ca fata lui să mai intre vreodată în asemenea aventuri.

         Temându-se ca tatăl ei să nu se opună ideii ei de a deveni vedetă de film şi să nu-i pună felurite piedici, pe faţă sau pe ascuns, Füsun vorbea despre „filmul de artă“ pe care urma să-l turneze soţul ei în aşa fel încât să n-o audă Tarik Bey sau, cel putin, discutam despre acest lucru în şoaptă, de parcă aşa ar fi stat lucrurile. După mine, Tarik Bey se prefăcea că nu auzea ce vorbeam, pentru că era încântat de interesul pe care-l arătam familiei sale şi pentru că-i făcea plăcere să bea şi să stea la taifas cu mine seară de seară. Căci, în primii ani, povestea cu „filmul de artă“ era un pretext convingător pentru a masca adevăratul motiv al vizitelor mele de seară la familia Keskin, de patru ori pe săptămână - motiv pe care-l cunoştea foarte bine şi tanti Nesibe. Deşi în primele luni socoteam, ori de câte ori priveam chipul simpatic şi cumsecade al lui Feridun, că acesta nu avea habar de nimic, mai apoi am început să cred că şi el ştia totul, dar că avea încredere în soţia lui, că nici măcar nu mă lua în serios, că-şi bătea joc de mine pe la spate şi, desigur, că avea mare nevoie de sprijinul meu pentru a-şi putea turna filmul.

         Către sfârşitul lui noiembrie, Feridun şi-a definitivat scenariul, călăuzit şi de Füsun, după care, într-o seară, după cină, textul i-a fost înmânat solemn potenţialului producător,

adică mie, spre a-şi face cunoscută decizia finală, sub privirile aceleiaşi Füsun, care stătea încruntată, pe palierul care dădea spre scară.

         - Kemal, aş vrea să-l citeşti cu înțelegere şi băgare de seamă, a spus Füsun. Cred în acest scenariu şi am încredere în tine. Să nu mă răneşti!

         - Nici vorbă să te rănesc, draga mea. Filmul acesta (am făcut un semn către dosarul din mâna mea) e atât de important pentru că vei juca tu în el, sau pentru că va fi un „film de artă“ (o noțiune inedită, apărută în Turcia anilor 1970)?

         - Din ambele motive.

         - Atunci, filmul e ca şi turnat!

         În scenariul intitulat Ploaia albastră nu exista nimic care să arunce o lumină nouă asupra lui Füsun, asupra mea sau asupra dragostei şi poveștii noastre: de ce făcuse Feridun, a

cărui inteligenţă şi ale cărui analize pătrunzătoare le respectam, tocmai lucrurile despre care-mi vorbise rând pe rând în vara aceea, ca despre tot atâtea greşeli ale cineaştilor turci (imitaţia, nota de artificial, didacticismul, vulgaritatea, melodrama, populismul comercial etc.), care ajunseseră la un anumit nivel de cultură şi educaţie şi care tânjeau cu adevărat să facă „filme de artă“, ca occidentalii, dar nu izbuteau deloc să le realizeze? În timp ce citeam scenariul acela plicticos, mă gândeam că, la fel ca dragostea, pasiunea pentru artă este o boală care ne întunecă puterea de judecată, care ne face să uităm tot ceea ce ştiam înainte şi care ne

ascunde adevărurile. Cât despre cele trei scene în care Füsun urma să se despoaie, puse de Feridun în scenariu din raţiuni comerciale (o dată când făcea dragoste, a doua oară când fuma,