gânditoare, o ţigară lângă o chiuvetă plină de spumă, în stilul „noului val“ francez, şi a treia oară când se plimba, în vis, printr-o grădină paradisiacă), acestea erau lipsite de gust şi inutile!

         Mă împotriveam, de fapt, proiectului lor cinematografic, în care n-aveam cum să am încredere, tocmai din pricina acestor scene. Inflexibilitatea plină de furie pe care o mani-

festam în această privinţă era chiar mai dură decât cea pe care-ar fi putut-o arăta Tarik Bey. După ce am ajuns astfel, fără şovăire, la concluzia că trebuia să le mai creez o vreme dificultăţi, le-am spus imediat că scenariul era foarte bun, după care l-am felicitat pe Feridun şi l-am informat că decisesem să trec la acţiune şi că eram gata să mă văd, în acest scop, ,,ca producător“ (aici am adoptat poza adecvată unui producător, bătându-mi joc de faptul că mă luam în serios), cu cei care concurau pentru echipa tehnică şi pentru roluri, aşa cum îmi propusese el.

         Prin urmare, pe la începutul iernii am început să vizităm, însoţiţi şi de Füsun, ,,localurile“ situate pe străzile dosnice din Beyoglu, birourile producătorilor, cafenelele frecventate de actorii de mâna a doua, de aspiranții la statutul de vedetă, de figuranţi şi de muncitorii de pe platouri, care obişnuiau să joace acolo cărţi, şi, mai cu seamă, barurile în care-şi făceau veacul, bând şi mâncând de când se-nsera până noaptea târziu, feluriţi producători, regizori şi actori cu oarecare faimă. Toate aceste locuri, pe la care ne abăteam cu intermitenţe, se aflau înşirate de-a lungul unei pante situate la zece minute de casa familiei Keskin, iar drumul acesta îmi aducea uneori aminte de spusele lui tanti Nesibe, potrivit

cărora Feridun se căsătorise cu Füsun tocmai ca să locuiască în zona aceea, la o distanţă lesne de străbătut cu pasul. In unele seri îi luam pe Füsun şi pe Feridun direct de la uşă, pentru a merge apoi în Beyoglu, în vreme ce alteori plecam - eu, Feridun şi Füsun, care îl lua de braţ pe Feridun – dupã ce luam cina cu părinţii lui Füsun.

         La barul Pelurul, unde ne duceam cel mai des, veneau proaspeţi imbogăţiţi care voiau să se-ntâlnească cu vedete de film şi cu fete care aspirau la statutul de vedetă, odrasle de moşieri din provincie, care se lansaseră-n afaceri şi voiau să se distreze, gazetari, critici de film şi gazetari de cancanuri cu oarecare firmă. Am făcut cunoştinţă cu foarte multe persoane care interpretaseră roluri secundare în filmele pe care le văzuserăm peste vară (printre alţii, şi prietenul acela al lui Feridun cu mustața în furculiţă, care juca rolul contabilului necinstit) şi am devenit parte a acelei comunităţi constituite din oameni simpatici, vehemenţi, care nu-şi

pierduseră încă speranţele, care se bârfeau unii pe alţii fără cruţare, care li se destăinuiau tuturor celor ĭntâlniţi în cale, povestindu-şi viaţa şi vorbindu-le despre proiectele de film

la care lucrau, şi care nu puteau să nu se vadă zi de zi.

         Cum Feridun, care era foarte îndrăgit, obișnuia să petreacă ore în şir pe la mesele cineaştilor - pe unii dintre ei îi admira, iar pe alţii îi secondase cândva, aşa încât îşi dorea să rămână în termeni buni cu ei -, eu şi Füsun rămâneam adeseori singuri la masa noastră, dar nu era vorba de momente aparte, care să mă facă fericit. Füsun renunţa rareori la limbajul şi

la personalitatea, pe jumătate inocente, pe jumătate prefăcute, pe care le adopta când era Feridun cu noi şi când mi se adresa cu ,,vere Kemal“, iar când vorbea cu mine firesc,

cuvintele ei constituiau o atenţionare, la care se cuvenea să fiu şi eu cu luare-aminte, privitoare la persoanele care se perindau pe la masa noastră şi la viitoarea ei carieră cinema-

tografică.

         Într-o seară, când pierdusem măsura la băutură şi când rămăseserăm din nou singuri, am simţit că mă săturasem de reveriile cinematografice şi de micile socoteli ale lui Füsun, mi s-a părut, o clipă, că tocmai aveam revelaţia unui adevăr care urma s-o ĭnrâurească şi pe ea şi am fost sincer convins că avea să se lase înduplecată de spusele mele:

         - Draga mea, ia-mă de braţ şi să ieşim imediat din spelunca asta! i-am spus eu. Să plecăm la Paris sau în celălalt capăt al lumii, în Patagonia! Să uităm de toţi oamenii ăştia şi să fim amândoi fericiţi pe vecie!

         - Se poate, vere Kemal?! Vieţile noastre au pornit-o acum pe făgaşuri diferite, mi-a spus Füsun.

         Beţivii aceia, care se abăteau zilnic pe la bar, socotindu-se un soi de „angajaţi permanenți“, o adoptaseră, după câteva luni, pe Füsun, care era privită ca o „mireasă“ tânără şi frumoasă, acceptându-mă, totodată, cu suspiciune şi ironie, şi pe mine, în care vedeau un „milionar neghiob, animat de bune intenţii“, care voia să finanţeze un film de artă. Dar cel

care nu ne cunoşteau, chercheliţii care, cu toate că ne cunoşteau, tot mai voiau să-şi încerce o dată norocul, făcându-i ochi dulci lui Füsun, cei care o vedeau de departe in timp ce luau barurile la rând, precum şi cei care erau obsedaţi de dorinţa de a le împărtăşi celorlalţi poveştile lor de viaţă (categoria aceasta era foarte numeroasă) ne lăsau rareori singuri. Îmi făcea plăcere să constat că străinii care se aşezau la masa noastră, cu paharul de rachiu în mână, şi se aşterneau imediat pe vorbă mă socoteau soţul lui Füsun; cât despre Füsun, aceasta replica de fiecare dată, zâmbind, cu o pedanterie care-mi frângea inima, că soţul ei era „grasul care stătea la masa de acolo“, iar rezultatul era că nou-venitul îi făcea şi el avansuri disperate, tratându-mă ca pe-un gunoi.

         Fiecare bărbat îi făcea curte în felul lui. Unii îi spuneau că tocmai erau în căutarea „unei brunete frumoase, cu aer nevinovat, genul turcoaică“ pentru nişte fotoromane, alţii îi propuneau pe loc rolul feminin principal dintr-un nou film despre profetul Abraham, a cărui turnare urma să înceapă peste puţină vreme, alţii o priveau în ochi ore în şir, fără a scoate o vorbă, unii aduceau vorba despre subtilităţi şi minunăţii mărunte, asupra cărora nu mai zăbovea şi pe care nu le mai băga de seamă nimeni