Bertie Shepherd şi a lui Susan Shepherd, de la Asociaţia Naţională pentru Porumbei, care a avut loc la Epping, Anglia, în data de 27 noiembrie 1940. Cauza morţii: bombardament.

Misiune terminată.

S.L. Williamson, caporal, RAF

Susan a rămas cu ochii pironiţi pe mesaj.

— Ai crezut că eu am...

— Da, a spus el.

Susan a strâns bucata de hârtie în pumn. Fiinţa ei era cutremurată de un amestec de groază şi mânie.

— Cine e caporalul ăsta, Williamson? De ce-a trimis el mesajul? a întrebat ea, încercând să-şi amintească numele soldaţilor care îşi instalaseră cortul în curtea lor.

Ollie a înghiţit în sec.

— N-a existat nici un caporal.

Susan a rămas încremenită. Apoi a înţeles brusc. A luat repede cutia de ceai de pe dulapul din bucătărie şi a răsturnat bileţelele pe masă. A comparat scrisul cu cel dintr-un mesaj semnat Locotenent-aviator Clyde Boar, RAF, şi a văzut că sunt identice.

— Dumnezeule!

— Sunt sigur că Boar a pus mâna pe Ducesa şi a schimbat mesajele, a spus Ollie.

— Dar de ce? a întrebat Susan cu ochii înceţoşaţi de lacrimi.

— Poate pentru că îi ura pe americani. Pe mine, mai ales. Sau poate că era gelos pe noi, a spus Ollie şi s-a aplecat în faţă. Momentul de răscruce a venit, cred, când a aflat că-şi pierduse un ochi. Faptul că nu mai putea să zboare l-a înverşunat şi mai mult. Eu am ajuns ţinta furiei sale, iar mesajul trebuia să fie o glumă crudă de care să îmi dau seama dacă scăpam din Franţa.

Ollie a răsuflat adânc.

— Pentru mine e şi mai de neînţeles de ce Boar mi-a salvat viaţa în două rânduri.

— Îl urăsc! a spus Susan. Ne-a furat viitorul!

Ollie i-a luat mâinile într-ale sale.

— Venind încoace, tot drumul am încercat să găsesc un sens în cele întâmplate. Am ajuns să regret şi ce-am făcut, şi ce n-am făcut. A fost cel mai lung zbor din viaţa mea.

Susan a suspinat. Pe mâna lui Ollie a căzut o lacrimă pe care el nu a încercat să o şteargă.

— La început, am refuzat să cred că aţi murit, tu şi Bertie. Când s-a întors Ducesa, eu eram plecat şi am bănuit că Boar scrisese mesajul, cu toate că el a negat cu tărie. Când însă m-am întors în primăvara lui ’41, am găsit ferma distrusă. Câmpul era plin de gropi şi casa la pământ, atunci nu m-am mai îndoit că mesajul spunea adevărul. În momentul acela, şi în fiecare zi ce a urmat, am crezut că nu mai trăieşti.

Susan l-a privit mişcată. Lui Ollie îi tremurau buzele.

— N-am avut putere să rămân acolo, peste mormântul tău. Culesesem câteva flori de pe pajişte şi le-am aşezat lângă o hulubărie, a spus Ollie, plecând capul. De ce n-am rămas în Epping, te-aş fi găsit...

— Nu e vina ta! a strigat Susan. Doar a lui.

— Când am aflat că eşti în viaţă, am fost în culmea fericirii, a spus el cu voce tremurândă. Dar şi nefericit, gândindu-mă la tot ce-ar fi putut să fie.

Susan s-a apropiat de el.

— Îl urăsc pe Boar, ca şi tine, pentru tot ce ne-a făcut, a urmat Ollie. Aş putea să-mi petrec restul vieţii ca un bătrân ranchiunos. În acelaşi timp, dacă te lăsa în pace în trenul acela aglomerat din Londra, nu ne-am fi cunoscut niciodată. Ai fi coborât în Epping, iar eu aş fi mers mai departe până la Church Fenton. Drumurile nu ni se mai întâlneau.

Ollie a mângâiat-o pe mână.

— Am fost împreună atât de puţin timp, şi totuşi nu-mi imaginez viaţa mea fără tine.

Susan i-a strâns uşor degetele. Avea senzaţia că timpul care îi despărţise începea să dispară.

— Atât de puţin timp.

Ollie a privit-o în ochi.

— N-am încetat niciodată să mă gândesc la tine.

Cămăruţa ascunsă din inima ei, pe care o ţinuse zăvorâtă mai bine de o jumătate de secol, s-a deschis încet.

— Nici eu, a şoptit ea.

— Ai fost mereu cu mine.

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. O străbăteau valuri de emoţie.

— Vorbele tale mi-au dat încredere şi tăria să scap din iadul de acolo. Să nu renunţ niciodată.

Au plâns amândoi. Zăgazul ridicat între ei atâţia ani s-a spart. Ollie i-a şters lacrimile.

Susan l-a privit în ochi, apoi l-a mângâiat uşor pe obraz.

— Vino, trebuie să-ţi arăt ceva.

Capitolul 60 ACASĂ

Susan şi Ollie stăteau lângă o mică groapă, proaspăt săpată la marginea pădurii din Epping. Un vânticel cald strecurându-se printre copaci clătina crengile care foşneau, amuţind vrăbiile gălăgioase. Mirosul de pământ jilav şi muşchi umplea aerul. Ollie a rezemat lopata de un mesteacăn a cărui scoarţă se cojea ca un tapet de hârtie vechi. Încet, s-a lăsat în genunchi.

Într-o mână, Susan ţinea o cutiuţă de plastic transparent cu rămăşiţele Ducesei; în cealaltă, un petic de hârtie.

Ollie a ridicat privirea spre Susan. O şuviţă de păr îi flutura în vânt.

— A fost un porumbel special, a spus Susan şi i-a înmânat cutia.

— Un înger.

Susan a zâmbit.

Ollie a aşezat cutia pe fundul gropii, apoi a acoperit-o cu pământ. A făcut o moviliţă, bătătorind-o cu palmele. Apoi a găsit o piatră mai mare, scoasă pe jumătate din pământ de rădăcinile unui ulm bătrân. A scos-o şi a şters-o cu palma. Era prea grea să o ducă în braţe, aşa că a rostogolit-o până la moviliţă. În timp ce Ollie aşeza piatra peste ea, Susan a despăturit mesajul descifrat. L-a citit pentru a doua oară.

Susan, dacă paradisul există, iar eu sunt vrednic să ajung acolo, îţi făgăduiesc că te voi găsi. Al tău pentru totdeauna, Ollie

Ollie s-a ridicat în picioare şi i-a pus o mână pe după umeri.

— După atâţia ani,