furiş o scrisoare Otiliei. Scoase din geamantan nişte nimicuri, o sticluţă de parfum, un guler scrobit de broderie (se purta atunci) şi le dădu generos Aurichii, deşi nu avusese intenţia aceasta, şi lucrurile le cumpărase pentru ea. Aurica începu să plângă, urâţindu-şi toată faţa. Nu plângea de căinţă, ci din nervozitate. Dacă s-ar fi analizat, ar fi descoperit că invidia pe Otilia ca întotdeauna, însă acum invidia se prefăcuse în sentiment de înfrângere, în casa ei. Apăsând, fără tact, pe partea cea mai dureroasă a sufletului ei, Stănică îi declamă aceste inepţii:

  — Aurico! Nu mai plânge, că Stănică veghează. Viitorul tău abia acum începe. Am pentru tine nişte partide strălucite.

  Aurica, însă, încetase numaidecât să plângă şi examina cu lacomă curiozitate obiectele Otiliei. Acum fu ea aceea care aruncă o vorbă neplăcută:

  — Şi când sunteţi decişi să faceţi nunta? Întrebă în mijlocul unui oftat cu tril, ca după plâns.

  — Nuntă? Cu cine? Întrebă mirată Otilia, observând paloarea subită a lui Felix.

  — Cu… Pascalopol! Zise, cu o reală nevinovăţie, Aurica.

  — Ah, se supără Otilia, m-aţi înnebunit cu Pascalopol ăsta! Am început să-l urăsc, săracul! Cine v-a spus că mă mărit cu Pascalopol? E o vorbă fără sens. Înainte nu vă miraţi deloc când Pascalopol mă ţinea pe genunchi, şi acum, că sunt nubilă, trebuie neapărat să vedeţi lucruri suspecte. S-a obişnuit cu mine şi cu noi toţi, cum ne-am obişnuit şi noi cu el. Asta e tot. Nu mă pot lipsi de el, cum nu mă pot lipsi de papa. Dacă asta trebuie neapărat să ducă la nuntă, atunci nu mai ştiu ce e prietenia şi mai ales respectul. Aş vrea să descopăr că mama îl înşela pe tata, că Pascalopol e tatăl meu adevărat. Atunci aş fi, în sfârşit, eliberată. Aş putea să-l iubesc în tihnă pe bietul meu Pascalopol, fără insinuaţii.

  — Să fac eu cercetări! Se oferi Stănică.

  Otilia strigă lui Felix:

  — Dragă, dă-i o cravată, din partea mea, ca să nu mă mai persecute.

  — Cum! Sări Stănică. Ai cravate?

  Şi smulse tot mormanul de pe umărul lui Felix:

  — Faine! Minunate! Adevărat pariziene. Otilia fu sărutată, cu un ţoc sonor, pe frunte.

  Stănică dădu să fugă pe uşă cu cravatele, dar Otilia îi smulse câteva din ele:

  — Nu toate, Stănică, ce faci? Mai sunt şi alţii.

  — Care alţii, se răţoi Stănică, care alţii? Eu pentru tine mi-am pus liniştea sufletească în joc, am făcut aici fapte mari, cu modestie, în tăcere. Vei vedea tu ce merit de la tine! Am să-ţi spun o chestie teribilă, dar nu acum. Lasă, că Felix se duce el singur la Paris, vă duceţi amândoi, nu mai faceţi pe misterioşii. Am ştiri pozitive. Chestia e studiată, hotărâtă.

  Abia seara târziu, Otilia scăpă de toţi şi, aşezată după modelul ei pe sofa, în faţa lui Felix, pe care-l chemase, îi povesti toate măruntele bucurii ale plimbării, mestecând, din când în când, câte o bomboană şi dând şi lui Felix. Acesta asculta şi contempla. Otilia se rotunjise puţin la faţă, aşa încât forma osoasă a capului ieşea şi mai bine în evidenţă, devenise mai lucioasă, mai feminină, fără să-şi piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenţi şi, în genere, ţinuta ei era mai sigură. În vorba şi gesticulaţia ei se citeau o stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. Cu toată exuberanţa fetei, Felix se simţea inferior. În ochii Otiliei mocneau judecăţi despre viaţă şi despre el, hotărâri îndelung meditate, ironii. Asupra unei astfel de fete, nu putea avea nici un fel de autoritate, seriozitatea ei îl paraliza. Oricât compararea i se părea jignitoare, se gândea la Georgeta. Aceea părea şi ea emancipată, liberă în mişcări, protectoare şi avea şi ea detestabilul tic de a-l apuca de bărbie ca pe un copil. Şi, cu toate acestea, în ochii ei se citeau o totală neîncredere în puterile ei feminine şi un respect nesfârşit pentru bărbat. Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi justificate. Otilia părea că „ştie multe” şi intimida pe bărbat, iritând pe femei, care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de bărbat. Moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia. O scurtă oboseală a ochilor, o ducere a mâinilor la tâmple, ca un reproş, împietrea pe cauzatorul presupus al supărării şi-i dădea sentimentul catastrofei. Când Otilia înconjura cu laţul delicat al mâinilor ei subţiri gâtul lui moş Costache, bătrânul râdea cu toate liniile feţei, dar dacă Otilia dezaproba, oricât de blând, ceva, mergea în vârful picioarelor, ca în odaia unui bolnav. Această siguranţă izbise, din prima clipă, când intrase în casa lui Giurgiuveanu, pe Felix, şi o acceptase ca pe ceva ce-i lipsea, ghicind în ea unul din atributele maternităţii. Felix aşteptase de atâta vreme pe Otilia, şi acum, când o avea înainte, mai frumoasă şi mai binevoitoare pentru el ca oricând, era nemulţumit. Otilia din aşteptările lui se supunea închipuirilor, se mişca după dorinţele lui, aceasta era independentă. Când Otilia din vis deschidea gura să spună lui Felix că nu-l iubeşte, Felix amâna sentinţa şi o contesta, acum Otilia vorbea tare, spunea propoziţii satisfăcătoare, însă nu aşa netezi, cum le-ar fi dorit el.

  — De ce mă priveşti aşa fix? Întrebă Otilia.

  — Nu, nimic! Protestă Felix, deşi o serie întreagă de nedumeriri îi muncea creierul. Otilia nu spunea lui Felix că nu-l iubeşte, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubeşte. Nu da nici un curs sentimentului, nu în forma brutală pe care, de mult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibilă cu dragostea adâncă, dar sub chipul proiectelor, al visării împreună. Felix ar fi voit ca Otilia să spună: „Mai târziu, când vom fi împreună”, însă ea nu făcea