nici un proiect de viitor. Odată, ea dăduse a înţelege că Felix are, mai întâi de toate, de îndeplinit o misiune în viaţă, să-şi promoveze cariera, însă nu era acesta un motiv de a goni pana şi visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, şi, dacă ea juca conştient o comedie, o juca cu multă fineţe şi graţie. Cu cât Otilia săruta mai des pe Felix, pe frunte, pe obraz, sau uşor, ca pe un copil, pe gură, cu cât îl asigura că „tu trebuie să faci cum îţi zic eu, am eu vederile mele”, sau îi reproşa „aşa mă iubeşti tu pe mine?”, cu stilul unei infirmiere frumoase care face ochi dulci unui rănit mustăcios pe masa de operaţie, cu atât demoralizarea se întindea pe sufletul lui Felix. Otilia nu-l iubea, Otilia se dezvăluia ca definiţia surorii, tocmai acum când se deşteptase în el dragostea. Suflet limpede, incapabil de disimulaţie, profund în sentimente, Felix, după oarecare codire, mărturisi Otiliei starea lui de spirit:

  — Mă întrebi de ce te privesc! Sunt cuprins de un sentiment ciudat. Prezenţa ta aici mă face fericit, te-am aşteptat cu încredere, te-am visat, dar sunt chinuit de întrebări. Dacă mi-ai spune neted că nu mă iubeşti, aş fi amărât cum nu poţi să-ţi închipui, totuşi m-aş resemna, fiindcă aş socoti că te tiranizez, făcând prea mare paradă de tristeţe. Nu ştiu bine ce hotărâre aş lua, dar ţi-aş păstra totdeauna devotamentul meu. Tu spui însă că mă iubeşti! Dar de ce nu spui asta ca mine, de ce sufletul tău nu e aşa de neted ca al meu? Nu pot să-mi închipui dragostea, decât sfârşind cu căsătoria. Sunt de acord că trebuie să aştept, dar de ce nu-mi vorbeşti de viitor, de ce nu mă faci părtaş la proiectele tale? De ce taci, pentru Dumnezeu, de ce nu-mi spui limpede cum vezi lucrurile, de ce nu spui nimănui nimic? Nu-mi trebuie de la tine decât un cuvânt, şi aştept oricât, şi mă port oricum vrei tu.

  — Şi ce cuvânt e acela?

  — Un cuvânt limpede, care să-mi dea certitudinea că mă iubeşti sau nu.

  — Dar, Felix, pentru numele lui Dumnezeu, te iubesc, de câte ori ţi-am spus?

  — Nu ştiu, nu m-am exprimat bine, văd că nu-mi ajunge! Te vei căsători vreodată cu mine?

  — Felix, nu complica lucrurile! De ce, dacă tu singur recunoşti că nu e acum momentul pentru asta, să vorbim de viitor? Esenţial pentru tine este că te iubesc. Sunt sigură că te voi iubi şi mâine, dacă vei fi cuminte, bineînţeles, nu pot să vorbesc însă de pe acum de ceea ce se va întâmpla mâine. Poate că mâine, când tu sfârşeşti studiile, nu mă mai iubeşti.

  — Niciodată!

  — Vom vedea. Dacă mă vei iubi, se va întâmpla ceea ce doreşti.

  — Deci, îmi făgăduieşti?

  — Oh, eşti ineducabil. Este cum ţi-aş spune: îţi promit să nu mor mâine. Şi tu, Felix, vrei să te faci doctor, om tare! Am avut totdeauna frică să hotărăsc lucrurile dinainte, lucrurile care nu sunt încă în puterea mea. N-am zis niciodată: mâine voi cânta la pian, dar, în faţa pianului, am cântat. Niciodată nu m-ai auzit spunând: am să merg la Paris, şi am mers îndată ce mi s-a propus. Nu înţelegi ce vreau să-ţi spun? Eu stau de vorbă cu tine, cel de acum, şi ţie îţi spun: „te iubesc”, cu tine m-aş căsători, dar acum nu pot. Nu promit nimic, privesc viaţa care se desfăşoară, de tine depinde totul.

  Teoreticeşte, Felix înţelegea prea bine, dar, pentru o fată, explicaţia părea cam subtilă. Tot sufletul lui, voluntar şi idealist, trăia în temeiul unui program, niciodată mulţumit cu prezentul. Putea să fie adevărat ceea ce spunea Otilia, dar putea fi şi o tactică de fată şireată de a ocoli preciziunile.

  — Ascultă, Otilia, să zicem că mâine, când căsătoria noastră ar fi posibilă, eu te-aş iubi la fel şi tu la fel, atunci ai primi să fii soţia mea?

  Otilia râse, strânse pe Felix în braţe, ca pe moş Costache, cu sensul: „nu-ţi vine mintea la cap deloc” şi zise:

  — Felix, du-te şi te culcă. Mi-e somn. Mâine povestim fiecare ce-am visat.

  În ziua următoare, Pascalopol făcu o vizită quasioficială. Strânse viguros mâinile lui moş Costache, îi dădu un portţigaret dintr-un lemn parfumat, se interesă de sănătatea lui. Aceleaşi bune atenţiuni le avu şi faţă de Felix, a cărui mină o lăudă. Scoase din buzunar un portefeuille mic, de marochin roşu, şi i-l dădu.

  Apoi, Pascalopol făcu faţă de câteşitrei un raport amănunţit asupra petrecerii în Franţa, destăinuind itinerariul, îngrijirile date Otiliei, micile incidente. Ai fi zis un unchi care comunică celorlalţi membri ai familiei cum s-a achitat de însărcinarea de a plimba o nepoată. Pascalopol se miră că anume scrisori nu fusese primite de moş Costache. Deoarece spusese acolo lucruri pe care aci în Bucureşti le ştiuse totuşi Stănică, Felix bănui pe dată pricina. Tăcu însă din gură, fiindu-i silă de orice delaţiune. Pentru că afară era cald şi adia un vânt dulce, cu miros de salcâm, Pascalopol avu dorinţa de a sta în chioşcul din grădină şi de a juca o partidă de cărţi. El găsi că e păcat ca rudele să se certe între ele, fiindcă acum ar fi avut-o şi pe Aglae printre ei. Otilia se oferi numaidecât s-o cheme, însă moş Costache fu neînduplecat. Spuse, foarte răguşit, punctul lui de vedere:

  — Cine nu se poa-poartă bine cu fe-fetiţa mea n-are ce căuta aici.

  Şi râse mulţumit, până la măselele din fund, către Otilia, care sări pe genunchii lui şi-l încoronă cu braţele.

  — Papa! Zise ea, îndreptându-i unicul fir de păr, pe care acuitatea ochilor ei îl zărea în vârful ţestei bătrânului.

  Moş Costache fu aşa de mulţumit, încât primi să joace cărţi, mizând cinstit, pe faţă, şi continuă jocul şi după ce pierdu. Satisfacţia lui învăluia şi pe Felix, căruia îi întinse,