— A-am uitat să ţi-i dau, explică el, e dreptul dumitale.

  — Ei, Costache, nu e aşa că domnul Felix e un băiat bun, cum ţi-am prevestit eu?

  — Buun! Aprobă bătrânul. El şi cu Otilia sunt copiii mei.

  — Tu, Costache, ai părţile tale bune şi părţile tale rele, zise Pascalopol. Doar te cunosc de atâta vreme. Cine nu te-ar şti, cum te ştiu eu, ar zise că eşti indiferent faţă de copii, şi tu, dimpotrivă, îi iubeşti. Însă, vezi tu, Costache, n-ajunge să iubeşti un copil, trebuie să-i faci viaţa mai frumoasă, să-i dai toate bucuriile, dacă poţi să i le dai. Asta e vârsta lor cea mai încărcată de dorinţi, şi ce-ţi lipseşte acuma nu mai capeţi niciodată. Eu mi-aduc aminte, Costache, că, fiind copil, am vrut să mă duc la circ, odată când se reprezenta nu ştiu ce număr. Nu m-au lăsat, nu-mi amintesc din ce pricină. Viaţa pentru mine n-a avut în ziua aceea nici un înţeles. Apoi am fost la circ, chiar la acelaşi circ, ceva mai târziu, şi am văzut programul, dar nu mi-a trecut insatisfacţiunea. Prietenii mei care fuseseră îmi povestiră, spre ciuda mea, cu atâta culoare reprezentaţia la care nu asistasem, încât regretul de a nu fi văzut-o pe aceea a rămas nevindecat. Este, Costache, ca şi când fata pe care am dorit-o la douăzeci de ani mi-ar fi dată, ca prin minune, acuma. E prea târziu. Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute, dăcât ca după o tinereţe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme. Tu iubeşti pe Otilia, fără îndoială, şi ea te iubeşte pe tine. Îţi jur aici, faţă de ea, că niciodată nu s-a plâns. Deocamdată, nici n-ar avea de ce. Dar, Costache, gândeşte-te la ce ţi-am spus eu odată, de nu, îţi fur pe Otilia. Îmi trebuie şi mie.

  Felix se încruntă deodată, însă Pascalopol îl văzuse şi-l bătu cu palma peste mână, întinzându-se puţin peste masă.

  — Nu te speria, am respectat întotdeauna drepturile tinereţii. Şi dumneata îmi eşti simpatic, ca şi Otilia.

  Moş Costache, fără să se supere de blânda morală a lui Pascalopol, aproba mereu cu capul şi, în cele din urmă, făcu cu ochiul, misterios:

  — Am eu planurile mele, cu Otilia mea!

  Otilia rugă atât pe moş Costache cât şi pe Pascalopol să nu-şi mai facă planuri în privinţa ei, pentru că ea, zicea, nu doreşte nimic altceva decât să ştie pe „papa” sănătos, şi fiindcă era „decisă” să moară tânără, înainte de a se ivi dezamăgirile în viaţă. Ea era, dimpotrivă, de părere ca „papa” să fie mai îngăduitor faţă de Aglae, căci îi era, în definitiv, soră. Veni vorba despre Simion, şi moş Costache deveni, amintindu-şi chestiunea, aşa de indignat, încât nu fu capabil să exprime nici o idee. Pascalopol dezvoltă această teorie:

  — Persecutarea bărbatului de către femeie, în căsnicii cu copii mulţi, e un fenomen foarte frecvent. Am cunoscut multe cazuri, însă unul, mai cu seamă, îmi este încă proaspăt în minte. Când eram licean şedeam în gazdă pe strada Ştirbey-vodă, la un tâmplar, numit Scarlat. Strada asta, care acum e o stradă de lux, a fost, nu mult înainte, teritoriu cu vii. Tăierea bulevardului Elisabeta a atras după sine deschiderea unui cartier nou, prefăcând în orăşeni pe nişte simpli ţărani. Picat de la ţară de pe undeva, Scarlat a găsit aci pe ultimul vlăstar feminin al unei familii de acestea simple, care deţinea o curte mare de tot. Scarlat, fiind tâmplar, şi-a făcut spre stradă nişte case pasabile, care se văd şi acum, şi le-a închiriat. Terenul l-a tăiat în două prin altă casă cu prispă, pe care la fel o închiria mai ieftin, cu odaia, la studenţi. Coridorul acestei case cu pălimar răspundea în fund unde, în plin centru al oraşului, dădeai de o privelişte cu desăvârşire ţărănească. Acolo, Scarlat avea o casă, ca pe la munte în Muntenia, cu pridvor lat şi cu boltă, livadă mare, nebănuită, de pomi, şi în fund, în fund de tot, pierdută printre pomi, o magherniţă, servind de atelier. Acolo lucra el uşi, cercevele, lucruri de astea mai mult de dulgherie. Eu cred că nu există casă, în tot cartierul Matache Măcelaru, în care lemnăria să nu fie lucrată de Scarlat. Era un om simpatic afară din cale, martir al unei soacre greoaie, al nevestei şi al copiilor. Semăna puţin cu Creangă, fiind mai slab, avea un râs sănătos, contagios şi câteva expresii filosofice, printre care cea mai tipică era: „bun de tot!” Erau aşa de ţărani, încât mâncau pe o măsuţă joasă, stând turceşte în pat. Scarlat era un martir oficial al familiei. Când îi spuneai ceva care confirma această tragedie, clipea mărunt, striga „bun de tot” şi te bătea uşor pe pântece, râzând cu sughiţuri, cu un timbru de o nevinovăţie înduioşătoare, care îmi răsună încă în urechi. Dacă aş avea o placă de fonograf cu „bun de tot” al lui Scarlat, aţi pricepe ce fel de om era. Scarlat n-avea nici un mijloc de apărare, afară de râsul lui şi de „bun de tot”. Era tot ce făcea în momentele lui cele mai critice. Intram adesea în atelierul lui, unde îmi dădea bucăţi de lemn şi rândelele complicate să mă joc, şi-mi spunea cu glas comic lucruri de astea: „Bun de tot!” „Cea bătrână (soacră-sa) nu vrea să-mi dea de mâncare! Hi, hi, hi! Bun de tot!”

  — Nu-i dădea chiar de mâncare? Întrebă Otilia.

  — Nu, oricât v-aţi mira. Scarlat muncea ca un câine, se îmbăta câteodată la desperare, şi depunea tot câştigul în mâinile nevestei, despre care mi-aduc doar atâta aminte că avea faţa prea rumenă şi plină de vinişoare, şi ochii aprinşi de conjunctivită granuloasă. Avusese copii mulţi, pe care însă nu-i vedeam, fiind risipiţi, şi la care ţinea cu fanatism madam, să-i zicem, Scarlat. Bietul tâmplar era persecutat în chipul cel mai groaznic. Mânca numai urzici, timp de o săptămână,