în faţa odioasei soacre („cea bătrână”), care muşca lacom dintr-un cârnat cu usturoi. Uneori, seara nu i se dădea de mâncare. Mi s-a spus chiar că a murit din cauza asta. A plecat dimineaţa la lucru şi a picat jos, mort, după ce ceruse în zadar nevestei să-i dea o bucată de pâine cu ceva. Scarlat ar fi cerut, însă era mândru, fiind proprietar. Să-şi oprească din câştig, nu putea iarăşi. Nevasta se ducea singură să încaseze banii, sub cuvânt că bărbatu-său e beţiv. Scarlat privea cum i se iau banii şi nu putea spune decât „Bun de tot!” Era de o onestitate scandaloasă. Singurul lui mijloc de a se hrăni mai bine, cu onoare, erau pomenile. Însă la pomeni, dându-se mai mult vin, se îmbăta.

  — Cum îţi explici enormitatea asta, ca o femeie să chinuiască astfel un bărbat? Întrebă Otilia.

  — În modul cel mai simplu. Nevasta lui Scarlat era o femeie de jos cu o capacitate de afecţiune redusă. Câtă vreme n-au avut progenitură, s-a purtat normal. Apoi au început să vină pruncii, şi nevasta a fost copleşită de grija pentru copii, care e mai puternică, fiindcă este instinctuală. La mamă-sa ţinea iarăşi prin instinct. Ca ţărancă de origine, îşi îndeplinea automatic aşa-zisul sentiment, care însă, din cauza copiilor mulţi, o irita, o obosea. Pentru Scarlat nu mai rămânea nimic decât iritaţia. Vreau să zic că oamenii simpli nu pot întreţine decât un singur sentiment, şi că şi pe acela îl înlocuiesc cu un fel de automatism. Un om din popor nu poate fi şi patriot, şi tată sublim totodată, o mamă nu-şi poate iubi bărbatul şi copiii. Ori iubeşte pe bărbat şi bate pe copii, ori iubeşte pe copii şi bate bărbatul. Eu am experienţă de la moşie, sunt, cum s-ar zice, vindecat de anume romantisme. Unul care ţine în chip exagerat la un câine este epuizat sufleteşte şi scoate cuţitul la tată-său. Emotivitatea, delicateţea sufletească, astea sunt produse ale inteligenţei, sunt complicaţiuni superioare. Am observat că părinţii cu copii mulţi iubesc rău copiii, în bloc, dimpotrivă, sunt plini de afecţiune aceia care n-au deloc copii. În sfârşit, să nu generalizăm şi să revenim la cazul Aglaiei. Ea a fost totdeauna o femeie potolită, lipsită de curiozitate, n-a fost la teatru, n-a citit cărţi. Când a început să aibă copii, ea şi uitase de Simion, şi când a avut copii mai mulţi, trecea de la unul la altul. Ea e femeia-tip, de structură normală, care nu poate fi ocupată decât de un singur sentiment deodată. În privinţa asta, mi-aduc aminte ceva foarte nostim. Aveam o mătuşă cu copii mulţi, care, când se aşeza cu dragostea la o fată (avea numai fete), o copleşea. Dar în timpul acela, era certată cu toate celelalte fete. Când se certa cu una, în chip necesar se împăca cu alta. Aglae are, dimpotrivă, sufletul mai cuprinzător. Ea ţine la toţi copiii ei, renunţând numai la bietul Simion. Nu-i pretinde, dar, să te iubească şi pe dumneata, domnişoară Otilia.

  Felix nu-l văzuse niciodată pe Pascalopol aşa de vorbăreţ. Moşierul povestea, însă avea aerul că face o mărturisire deghizată, că-şi descarcă sufletul. De altfel, acelaşi sentiment părea să-l aibă şi Otilia, fiindcă, reluându-şi un vechi obicei, se aşeză îndărătul scaunului moşierului, şi-i tot scutura cu mâna umerii hainelor. Pascalopol avea aerul să zică: „numai eu ştiu să iubesc, fiindcă sufletul meu e vacant, fiindcă eu n-am iubit încă pe nimeni”. Amintindu-şi ce-i spusese moşierul despre trecutul lui, Felix pătrunse pentru întâia oară, eliberat de egoismul lui de tânăr, mica tragedie a lui Pascalopol. Moşierul suporta dificultăţile unei familii mai mult decât moş Costache, însă cu riscul de a fi plictisitor. Se expunea la situaţii ca aceea când el, Felix, determinase pe Otilia să nu-l mai primească. Ce instincte nesatisfăcute împingeau pe Pascalopol în această slăbiciune? Jumătate bănuitor, jumătate plin de interes pentru Pascalopol, Felix întrebă:

  — Din cât vă cunosc, mi-am dat seama că sunteţi afectuos, că iubiţi copiii. De ce, atunci, măcar pentru asta, nu v-aţi căsătorit din nou?

  Pascalopol privi pe Felix cu un zâmbet blând, amar, ca şi când ar fi ghicit o cursă din partea tânărului. În chip de apărare, Otilia îl îmbrăţişă de-a binelea, cu speteaza scaunului cu tot.

  — Iubite domnule Felix, să vezi pentru ce nu. Sensibilitatea exagerată e legată de unele neajunsuri. Un om subţire nu iubeşte numai copiii, ci un anume fel de copii, el ar vrea, bunăoară, copiii de la o anumită femeie, pe care o iubeşte, şi ar avea silă de alţii. Aglae iubeşte copiii ei fără discernământ, deşi sunt ai lui Simion, pe care îl dispreţuieşte. Vezi că dragostea fină e selectivă. Cu temperamentul meu, cu educaţia mea, eu mi-am făcut în cap un anume tip de copil pe care l-aş iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să-i îngăduiţi să fie sincer şi să mărturisească cum că i-ar fi plăcut o fată ca domnişoara Otilia. Dacă prin căsătorie aş căpăta-o acum pe domnişoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp să mai aştept, m-aş căsători. Însă cum nu se poate, şi domnişoara Otilia e născută, profit şi eu de ocazie şi-i arăt şi eu micile mele paternităţi de om ratat în viaţa familială. Şi dumneata mi-eşti simpatic, adaugă moşierul, văzându-l pe Felix cam posac.

  Însă Felix era întunecat dintr-o obscură gelozie. Nu-i plăceau demonstraţiile acestea de simpatie faţă de Otilia, nici măcar sub forma paternităţii. Se temea că, în fond, Pascalopol acoperea cu eufemisme pasiuni de altă natură. Prins în discuţie, îşi expuse rezerva:

  — Tot ce spuneţi e interesant, în general. În cazul special al iubirii paterne, am oarecare îndoieli. Iubirea dintre tată şi copii se bizuie întâi de toate pe instinct, pe legătură de sânge. Fără îndoială că un om în vârstă e capabil de iubire dezinteresată pentru o fată, dar se poate să cadă şi în cursă, cum aş cădea eu, crezând că iubesc ca o soră o fată care nu mi-e rudă.

  Pascalopol fu aşa