de izbit de această observaţie a lui Felix, încât tânărul se căi şi-şi dădu seama abia după ce vorbise de brutalitatea insinuării lui. Moşierul bătu darabana cu degetele, oftă, întoarse capul spre Otilia şi zise, în sfârşit, în chip de închiere:

  — Domnişoara Otilia e singură în măsură să judece în această materie. Suntem toţi nimic altceva decât nişte bieţi oameni.

  Felix fu aşa de mâhnit de ieşirea lui inconştientă, încât, profitând de un moment de neatenţie din partea celorlalţi, se sculă de la masă şi se pierdu prin curte. La un moment dat, ieşi din ogradă cu mâinile în buzunar şi capul gol, şi se plimbă pe strada pustie, stăpânită de umbra clopotniţei mănăstirii. Se învinovăţi de răutate, de lipsă de respect faţă de Pascalopol, de gelozie neîndreptăţită. În planul de dezvoltare a personalităţii lui, pe care-l alcătuise în minte, sta acest principiu: de a nu jigni pe nimeni şi de a reacţiona împotriva inimiciţiei prin rezervă. Purtarea lui faţă de Pascalopol era vulgară, prin prea marea exteriorizare a temerilor sale. Jignindu-l pe Pascalopol, o supărase, fără îndoială, pe Otilia. În orice caz, dăduse semne de nestăpânire de sine. Se plimba prin întunericul profund din preajma mănăstirii, apoi, potolit şi hotărât, se întoarse. Pascalopol tocmai ieşea pe poartă şi se îndrepta spre trăsura care-l aştepta cu mult mai departe, fiindcă vizitiul adormise şi caii înaintaseră treptat, duşi de câteva smocuri de iarbă tăiată de prin vreo grădină oarecare, şi căzută, peste zi, din cotiuga gunoierului. Moşierul, văzându-l pe Felix, înaintă spre el cu mâna întinsă şi rămase puţin surprins de gravitatea acestuia.

  — Domnule Pascalopol, începuse solemn tânărul, am spus mai adineauri, de altfel fără intenţie, nişte vorbe de care eraţi îndreptăţit să fiţi jignit. Vă rog să primiţi scuzele mele.

  — Ah, dragă, făcu Pascalopol, ce-ţi trece prin gând! N-am observat nimic. Tot ce-ai spus era perfect, just, în cadrul discuţiunii. Nu te uita la mine. Sunt uneori, fără voia mea, îngândurat, şi asta dă impresia de supărare.

  Lămurirea lui Pascalopol fu atât de firească, încât Felix căzu într-altă nemulţumire de sine. Va să zică, se grăbise într-un exces de amor propriu şi mărturisise moşierului o reacţiune pe care acela n-o băgase de seamă. Pascalopol trecu repede de tot asupra incidentului, şi Felix avu cel puţin sentimentul că n-a căzut în complicaţii mai ridicole. De altfel, ca un semn că luase cuvintele lui Felix în sensul unei poveţe convenţionale, Pascalopol îi mulţumi pentru bunele lui sentimente şi-l rugă, dacă nu se supără, să-l viziteze a doua zi, spre a-i spune nişte lucruri, care, nu se îndoia, „erau de cel mai mare interes pentru ei amândoi şi pentru o persoană la amândoi egal de scumpă”.

  Deci, Felix se duse. Aşteptând în birou pe Pascalopol, auzi sunetele dulci, melancolice ale unui flaut. Îşi aduse aminte că i se spusese că moşierul cânta la flaut. Auzi o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai prin aceea mai plină de caracter. Părea să fie de Mozart sau de un contemporan al acestuia, o bucată de acelea din caiete pentru amatori. Cântecul avea oboseli şi stingeri graţioase, opriri şi reluări de fraze. Cântecul muri într-o notă, semn că se vestise prezenţa lui Felix. Pascalopol apăru, în mână cu flautul ca un sceptru de abanos şi îmbrăcat într-un greu chimono de mătase albastră, brodată cu balauri. Era impresionant.

  Moşierul vorbi de una, de alta şi se vedea că voia să ajungă undeva fără să se bage de seamă, fără solemnitate. Zise, în cele din urmă, că pentru Otilia călătoria fusese o necesitate, că în mentalitatea ei observase, în lunile din urmă, schimbări îngrijorătoare. Călătoria îi liniştise spiritul, îi redase încrederea în viaţă. „Chiar” el, Felix, trebuia să fie mulţumit de împrejurarea care-i aducea înapoi o prietenă reconfortată. De altfel, şi el, mai curând sau mai târziu, avea să se ducă pentru studii la Paris, în care scop Otilia examinase toate posibilităţile şi venise cu informaţii utile pe care „ţi le-a comunicat probabil sau ţi le va comunica”. Un singur lucru îl mai îngrijora pe Pascalopol, că poate călătoria Otiliei la Paris, cu un om străin, să nu-i aducă iarăşi acele neplăceri din partea cui nu cunoştea lucrurile. Aşa vorbi Pascalopol, risipit, în frânturi, cu aerul de a nu da nici o importanţă la ceea ce spune, privind cu un ochi prin găurile flautului, şi suflând în chip de control câte o notă. Apoi, deodată, întorcându-se spre Felix, cu o faţă părintească şi hotărâtă, îl luă de mâini şi-l ţinu strâns cât dură acest mic discurs:

  — Domnule Felix, Otilia nu m-a autorizat să-ţi spun nimic şi nu ştie nimic despre ce vorbim noi aici. Ştiu însă că are destulă simpatie pentru dumneata. Discreţia mă împiedică să fac aprecieri asupra naturii acestei simpatii. O fată se poate dispensa de buna opinie a femeilor, dar trebuie s-o aibă pe aceea a bărbaţilor. Ei bine, îţi dau cuvântul meu de onoare că m-am purtat cu Otilia, la Paris, ca un tată. A stat tot timpul într-o pensiune, de unde veneam s-o iau, de altfel cu destulă greutate, fiindcă direcţiunea ţinea, pentru renumele ei, să controleze mişcarea pensionarelor. (Era o pensiune numai de domnişoare.) Că s-a dus cu mine, nu dumneata, care cunoşti lucrurile, eşti îndreptăţit s-o învinovăţeşti. Se sufoca aici. De ce-ţi spun asta? Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m-aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă. Însă fac şi eu ce pot la vârsta mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea capriciilor tinereţii, dumneata lupţi cu ajutorul tinereţii. Recunosc că arma dumitale e mai sigură. Eu sunt un adversar (dacă pot eu să mă numesc astfel) leal. Poate că Otilia te iubeşte pe dumneata sau pe altcineva (eu te-aş prefera pe dumneata). Ei bine, atunci demnitatea mea îmi comandă să nu las să planeze calomnia asupra ei. Otilia e o fată cuminte şi aş fi mândru să am