un copil ca ea. Dacă vei fi dumneata norocosul ei tovarăş (fiindcă nu văd siguranţa ferecirii decât în căsătorie), află de la mine că Otilia trebuie respectată. Se cade s-o spui şi altora.

  Spunând aceste ultime cuvinte, Pascalopol căpătase, în chimono-ul lui, o demnitate de tragedian. Strânse încă o dată mâinile lui Felix şi-i dădu drumul definitiv. Felix vru să spună ceva, să se justifice, dar moşierul dăduse repede un curs familiar glasului şi invitase pe tânăr în sufragerie să ia un vermut. Orice încercare a lui Felix de a mai aduce vorba asupra problemei Otiliei fu infructuoasă. Plecă învăluit de gesturile afectuoase ale moşierului, însă tulburat. Din stradă, pe fereastra deschisă de la etaj, auzi limpede sunetele dulci ale flautului, reluând aria de menuet. Calea Victoriei pe porţiunea aceasta era destul de liniştită, şi notele se auzeau uneori clare ca-ntr-o poiană. Felix admiră pe Pascalopol şi gândi că era un om superior, vrednic de imitat. Se cădea ca şi el să fie la înălţimea moşierului şi să dea dovezi de aceeaşi demnitate. O îndoială îl chinuia. La cine făcuse aluzie Pascalopol? Evident, îi atrăsese atenţia lui să nu aibă nici o bănuială asupra Otiliei, însă vorbise de calomnie. El, Felix, nu se purtase de loc în aşa chip încât să merite astfel de reproşuri şi nu şi-o putea închipui pe Otilia plângându-se de învinovăţiri pe care nu le făcuse. Aluzia lui Pascalopol aluneca dincolo de ochii lui Felix, vorbea pentru altcineva. Mai mult din gesturi decât din vorbe, Felix înţelese să colaboreze cu el la apărarea Otiliei de calomniile altora. Ale cui? Se gândi că probabil Aglae bârfise, ca de obicei. Stănică îi răsări în minte. Dacă exista un colportor permanent de fleacuri, acela era Stănică. Asta e sigur. Ce putea să spună însă mai mult decât putea să gândească el, Felix, în clipe de pofidă? Că între Otilia şi Pascalopol pot fi legături de dragoste. Curiozitatea îl făcu pe Felix şiret. Îşi zise că de la Stănică (pe care-l găsi cu uşurinţă) poate afla misterul de-a dreptul. Sentimentul lui era că-şi îndeplineşte mandatul moral, că, aflând calomnia, va fi în stare să apere mai viguros reputaţia Otiliei; în fond era mânat de o gelozie pe care o credea vindecată.

  — Domnule Stănică, zise el, te întreb ca pe un om cu experienţă, să-mi spui drept, ce crezi dumneata, ca bărbat, despre mergerea Otiliei la Paris?

  — Ha, făcu Stănică, luat repede, ce cred? Ce să cred? (Stănică examină repede situaţia şi nu bănui nici o intenţie maliţioasă. De altfel, întârzia întotdeauna răspunsul, ca să poată inventa.) Domnule, să-ţi spun drept, vorbă mare nu vreau să scot, păcat nu vreau să fac. Am avut un copil pe care mi l-a luat Dumnezeu, fiindcă poate am greşit cu ceva. Lumea vorbeşte, dar ce, trebuie să te iei după lume? Nu e nimic, domnule, s-o fi dus fata să se plimbe.

  — Dar ce zice lumea?

  — Domnule, rea e lumea, pe onoarea mea, nu poţi să faci un gest care să nu fie interpretat. Păi, nici eu nu ştiu ce să mai zic, sunt câteodată coincidenţe absurde, care uimesc, care zguduie. (Stănică stinse glasul.) Ţi-o spun şi eu cum am cumpărat-o. Nu te obligă nimeni să crezi. Ei şi? Şi dacă? Ce, numai ea, mă-nţelegi?

  Felix îşi stăpâni enervarea.

  — Ce anume?

  — Păi, se zice, eşti pezevenghi rău, parcă nu ştii! Nu zău! Nu ştii nimic? Totul e în definitiv o prezumţie, se zice că fata, pricepi, s-a dus la Paris să facă, doar eşti la medicină, un avort, de!

  Felix fu atât de indignat, încât rămase nemişcat. Stănică nu-i pricepu, sau se făcu că nu-i pricepe starea de spirit şi izbucni tare:

  — Auzeam eu, domnule, şi nu credeam că o femeie după ce naşte se face mai albă la faţă, mai picantă. Aşa era Olimpia după ce a născut pe Relu. Ei, dar Otilia e superbă şi aşa, straşnică fată.

  — Porcule! Îi zise Felix cu glasul sugrumat, şi-i întoarse spatele.

  În seara aceleiaşi zile, pe când moş Costache, Otilia şi Felix se aflau la masă (acum mâncau iarăşi acasă), Stănică îşi făcu apariţia, dădu mâna cu toţi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi declară că a venit mai cu seamă pentru Felix ca să-i arate o mostră de stofă de vară, faină, deşi cam scumpă.

  Purtarea lui moş Costache deveni, după întoarcerea Otiliei, foarte curioasă. Din bâlbâielile lui se înţelegea că avea de gând să facă ceva pentru „fe-fetiţa” lui, însă ce anume nu se vedea limpede. În schimb, făcea dezordine. Alături de odaia lui Felix, mai era una aproape goală. Bătrânul scoase afară lăzile şi mobilele stricate ce se aflau acolo şi făcu broască bună la uşă, ca să se închidă bine. Apoi începu să depoziteze în ea tot soiul de materiale, al căror rost păru la început, cel puţin, misterios. Costache venea, de pildă, cu pungi mari de cuie de felurite mărimi, puţin cam ruginite şi le arunca pe duşumea, făcând purcoaie pe categorii. Faţă de cel care vedea scena, dădea, neîntrebat, o explicaţie vagă, bolborosită şi fără direcţiune precisă:

  — Omul e bine să cumpere, când găseşte, de ocazie! Să stea acolo.

  Într-altă zi, bătrânul veni cu o căruţă întreagă plină cu cercevele, fereşti, uşi de la vreo casă veche dărâmată.

  — Papa, se miră Otilia, ce faci cu astea? Pentru foc? Bătrânul îşi frecă mâinile, ca omul care a făcut o afacere bună şi nu vrea s-o destăinuiască altuia, ca să-i facă surpriză mai târziu.

  — Le-am luat ieftine, de ocazie, lemnărie bună, cum se făcea odată!

  Otilia rămase surprinsă, văzând că bătrânul aduse într-o zi doi oameni să sape o groapă largă ca un bazin, în grădina din faţa chioşcului, stricând astfel gazonul. Bătrânul nu dădu nici o explicaţie, apărându-se cu satisfacţia omului care îşi îngăduie să scandalizeze pentru puţin aproapele nedumerit, ştiind că mai pe urmă îl va încânta