cu buna lui intenţie. În orice caz, scopul imediat al gropii se destăinui curând, fiindcă moş Costache aduse câteva căruţe de var şi le răsturnă acolo. Zicea că le-a cumpărat chilipir de la o bina care a sfârşit lucrările.

  — Dar ce vrei să faci, papa, vrei să zideşti?

  — Hehehe, zise şiret bătrânul, fac eu ceva pentru fe-fetiţa mea! După aceea, bătrânul aduse grinzi mari de lemn de stejar, unele vechi, scoase de la alte case, altele noi, dar cam verzi, desigur toate de ocazie, şi le îndesă pe toate de-a lungul gardurilor. Într-o zi, aduse şi cărămidă veche, din demoliţiuni, şi o depozită morman pe gazonul din grădină, răpind chioşcului perspectiva. După toate aceste isprăvi, bătrânul era neliniştit să nu i se fure materialul, pe care îl însemna mereu cu var. Ieşea noaptea târziu sau dimineaţa în zori şi-i dădea târcoale, tresărea la cel mai mic zgomot şi trimitea pe Felix sau pe Otilia să spioneze. Cu toată isteţia lui, Stănică nu putea afla direct ce urmărea bătrânul. După logica lui, moş Costache făcea vreo speculaţie oarecare. Află însă Pascalopol, căruia bătrânul i se destăinui. Moş Costache zicea aşa: azi, banii sunt instabili, şi mai ales tinerii nu pot să-i ţină. Un bărbat, când ia o fată, e mulţumit să capete zestre o casă cu de toate. Casa nu ţi-o poate cheltui ginerele. I-ar fi dat el casă Otiliei, din câte avusese, însă nu erau potrivite cu nevoile ei. Acum o să-i facă una aici, pe locul grădinii, dar cu socoteală mare. Aici în Antim nu prea sunt prăvălii, încât dacă ai casă cu prăvălii faci afaceri grozave. Are să construiască o casă cu prăvălii la parter şi apartament la etaj, aşa că Otilia o să aibă şi casă gratis, şi venit da la prăvălii, bineînţeles, după moartea lui, fiindcă acum urma să-şi scoată ceva din cheltuielile pe care le-a făcut cu clădirea. Pascalopol rămase foarte surprins de hotărârea bătrânului şi prevesti că soarta Otiliei va rămâne din cele mai încurcate. Cunoscându-l pe moş Costache încăpăţânat şi capabil să facă iute contrariul, tăcu din gură. Însă, amărât pentru Otilia, îi vorbi acesteia, aceasta spuse nepăsătoare în glumă lui Felix, Marina îi auzi pe când bodogănea prin preajma lor şi astfel află în cele din urmă şi Stănică. Numai Stănică ţipă scandalizat, ca şi când chestiunea l-ar fi privit:

  — S-a ramolit, are să vâre toţi banii în cărămidă veche şi n-o să mai găsiţi nimic. E iresponsabil, şi eu să fiu în locul dumitale (vorbea Aglaei) aş lua măsuri.

  Aglae îl cunoştea însă pe frate-său. De aceea privi lucrurile cu calm.

  — Dacă Costache s-a apucat să cumpere cărămidă, înseamnă că n-are de gând să-i dea mare lucru Otiliei. Nu dă el din mână lucrul lui, să-l tai, doar îl cunosc. Nu-ţi închipui c-a cheltuit cine ştie cât pe molozurile alea. Dacă face casă, lasă-l s-o facă. Casa n-o fură nimeni. Să nu facă testament pentru nebuna, de asta mă tem. Încolo, treaba lui.

  Otilia fu foarte necăjită când află intenţiile lui moş Costache. Pe ea o plictiseau toate preocupările de a i se face o zestre, de a i se da o situaţie legală. I se păreau burgheze, umilitoare. Nu trăise niciodată în mizerie şi nu se temea de ea. Un instinct feminin îi spunea că interesul cu care era înconjurată de bărbaţi o va urmări totdeauna, iar ideea bătrâneţii n-o înspăimânta. Nu-şi închipuia că ar putea fi vreodată bătrână, altfel de cum arăta acum. Era hotărâtă să se sinucidă pe dată ce ar fi zărit semnele bătrâneţii. Însă fiindcă deocamdată ele erau de domeniul speculaţiei asupra viitorului, Otilia se gândea şi la această sinucidere ca la un eveniment foarte dramatic şi teatral, în felul unei sinucideri japoneze. Ea avea scrupule şi libertăţi de gândire cu totul deosebite de ale lui Felix, aceasta fiind pricina pentru care tânărul nu le înţelegea. A primi daruri de la un bărbat, a fi plimbată i se părea foarte firesc. Oricât ar fi cheltuit Pascalopol, Otilia nu găsea că face o faptă nepotrivită, atâta vreme cât nu se obligă cu nimic. Ar fi fost cuprinsă de milă să vadă că un tânăr face sacrificii ca să-i facă daruri, însă darurile le-ar fi primit, ca să nu-l jignească pe dăruitor, fiindcă lumea se împărţea, pentru ea, în bărbaţi care fac daruri şi femei care le primesc. Ideea de a nu-şi satisface capriciile, de a nu avea mănuşi şi ciorapi la vreme n-o înspăimânta pe fată, pentru simplul motiv că nu putea concepe această situaţie absurdă. Fiindcă moş Costache nu-i lua aproape nimic, se obişnuise să şi-l închipuie pe Pascalopol ca pe un înlocuitor providenţial. Deopotrivă o supărau pe Otilia preocupările de înzestrare, de statornicire a viitorului. Asta însemna pentru ea o încetare a omagiilor, înlocuirea lor printr-un regim de asistenţă. Pascalopol pătrunsese foarte bine sufletul Otiliei, fiindcă cunoscuse şi pe mamă-sa, femeie cu aceeaşi mentalitate, ca descendentă a unei familii foarte bogate. Mama Otiliei încredinţase, foarte neştiutoare, toţi banii ei lui Costache, care apoi o pusese la un regim de avar. Murise şi de tristeţe, fără să învinovăţească pe bărbat, pentru că nu-şi dădea seama ce fel de situaţie era aceea în care se afla. Pascalopol, cunoscător profund al acestei stări de spirit, fiindcă el însuşi trăise în astfel de condiţii şi avea milă mai mult de un om de familie bună, scăpătat, decât de un vagabond nemâncat, simţea datoria de a înlocui pe moş Costache. Felix vedea în Otilia o fată cu un bun-simţ exagerat, cu o experienţă de viaţă, dusă până la mizantropie, dar nu era aşa. Otilia era uşuratică, iubitoare. Era însă modestă, încredinţată că orice bine în viaţă trebuie plătit cu o nefericire sau măcar cu o duşmănie, că nu avea dreptul să pretindă nimic. Asta o făcea cuminte şi ridica nebuniilor ei acel aer de lăcomie feminină atât de caracteristic fetelor care au prestigiu asupra bărbaţilor. Gândul că moş Costache vrea să-i facă o casă cu prăvălii pentru speculă, o izbi