pe Otilia într-un chip dureros. Ea visa viitorul ca un şir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o ducă în Rusia, dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moş Costache era odios. Raţional, înţelegea planul, însă sufletul ei era invadat de neliniştea copilului căruia i se pregăteşte plecarea într-un orfelinat.

  Pascalopol încercă să convingă blând pe moş Costache că nu era potrivit să cheltuiască banii cu o casă de speculă chiar în Antim. Avea doar casă pentru Otilia. Bătrânul era însă fanatic în deciziunea lui, încât moşierul nu mai insista. În capul lui, ideea de speculă personală se combina din ce în ce mai tare cu aceea de asigurare a viitorului Otiliei, încât aceasta din urmă aproape dispărea. El merse până acolo încât să propună sub forma unui sfat părintesc lui Felix să contribuie la afacere. De pildă, dacă Felix ar fi contribuit la majorat, adică în toamnă, cu suma de bani pe care o avea depusă ca fond la o bancă, atunci el, Costache, ar fi construit o casă cu două etaje pentru Felix şi Otilia ca coproprietari. Bineînţeles, Felix i-ar fi plătit lui terenul „foarte ieftin”. În felul acesta, ar fi avut jos venit de la prăvălii, împreună cu Otilia, şi ar fi avut şi un apartament de locuit, pe care, cum era deocamdată singur, ar fi putut să şi-l închirieze, păstrându-şi o mansardă. Pentru un doctor, o astfel de afacere era strălucită. Felix iubea şi respecta pe Otilia peste orice măsură posibilă, dar combinaţiile lui moş Costache îl aruncau într-o silă care umbrea sentimentele lui. Exagerând, în sensul prudenţei, i se păru că se ţese în jurul lui o manoperă pentru a-l deposeda de avutul lui, pe care nu şi-l cunoştea bine, înainte de majorat. A i se propune să fie coproprietar cu Otilia, era un mod de a i se recomanda căsătoria cu Otilia, căreia, printr-o abilitate a bătrânului, i-ar fi constituit el însuşi dotă. Felix se temu, şi-n parte acesta era şi adevărul, că moş Costache construieşte casa cu banii lui. A se căsători cu Otilia, a pune toată energia lui la picioarele fetei, era năzuinţa lui cea mai înaltă. Cu toate acestea voia s-o ia el pe Otilia, s-o cucerească. Moş Costache părea a umbla să scape de Otilia, şi asta era aşa de jignitor, încât Felix se gândi că, dacă fata ar şti că bătrânul, dându-i-o de soţie, a voit să-l păcălească, ea ar fi copleşită de ruşine şi el însuşi n-ar mai fi fost în stare să suporte jena ei. Ceea ce făcea bătrânul era mijloc sigur de a-i înstrăina, prin ambiţie, pe Otilia.

  Moş Costache stricase toată grădina cu materialele lui, şi un copac, apăsat prea mult la rădăcină de cărămizi, începu să se usuce. Verile sunt înăbuşitoare şi prăfoase la Bucureşti, şi tot colbul de cărămidă sfărâmată, luat de vânt, umplea treptele scărilor, cercevelele şi orice ciubucărie arhitectonică. Apoi bătrânul, grijuliu, nu lăsă lucrurile pe loc, ci le mişcă mereu. Ca să nu i se fure cărămizile, se puse să le care el însuşi în fund, făcându-şi faţa spână aprinsă ca o figură de piele-roşie. Grinzile le aşeză peste cărămizi ca să le ferească pe acestea de ploaie, apoi găsi că, dimpotrivă, grinzile au nevoie de uscăciune şi duse pe cele mai scurte din ele în odaia de sus cu materiale. Casa nu era prea solidă, şi lui Felix i se păru într-o noapte că aude pârâituri. Aprinse o lumânare şi zări în perete o crăpătură lungă şi zigzagată ca un fulger. A doua zi, moş Costache, mobilizând toată familia, cără grinzile într-o şură şi-şi pierdu restul zilei în examene amănunţite ale zidului vătămat. Ploaia inundase groapa cu var, pe care-l stinsese, prefăcându-l într-un lapte murdar. Toate aceste mici dezastre nu zdruncinară fanatismul constructiv al bătrânului. Te-ai fi aşteptat ca moş Costache să consulte un arhitect, să facă planuri din vreme, însă nu făcea asta. Scoţând din dulapurile lui creionul cel mai tocit, îşi făcea singur, pe hârtie, un fel de schiţe. Se exprimă limpede că arhitecţii sunt nişte hoţi şi că o casă trainică se face cu un zidar bătrân, priceput, cum fusese făcută şi casa în care sta. Un italian bătrân fusese chemat odată să vadă locul, şi bătrânul îi împărtăşise fel de fel de dorinţe extravagante. Bucătăria, locurile de confort, el le voia în fundul curţii, fiindcă zicea că aşa e mai sănătos; în loc de mai multe camere, era de părere că sunt de ajuns două, dar mari, care să ocupe tot spaţiul disponibil al unui apartament. Voia tavan cu grinzi, şi, în locul balconului, care ar fi putut să cadă, pălimar repetat şi la etaje. Pivniţa ţinea s-o facă nu sub casă, ci în fundul curţii. Zidarul ascultă aceste deziderate cu calm şi înţelegere, fiindcă era obişnuit să construiască locuinţe nu după raţiuni estetice şi arhitectonice, ci după instrucţiile clienţilor. Moş Costache voia să facă jos prăvălii, dar pretindea că trebuiau urcate cu cel puţin trei sferturi de metru deasupra solului, ca să nu intre hoţul de-a dreptul în prăvălie şi să fure. Văzuse el o dugheană, în tinereţe, aşa înălţată deasupra pământului, căreia i se punea ziua o scară de lemn în faţa uşii. Dacă zidarul ar fi executat planul oral al bătrânului, rezultatul ar fi fost comic. Însă nu-l înfăptui, fiindcă moş Costache amâna lucrările pentru o dată incertă, pe care urma el s-o fixeze, după studii serioase ale preţurilor mâinii de lucru. În vară construieşte toată lumea, aşa încât salahorii sunt scumpi. Toamna târziu, ei sunt însă fără lucru şi sunt bucuroşi să se angajeze şi pe puţin. Mai ales moş Costache îşi făcea acest calcul: „Angajez un zidar maestru cu atât pentru toată durata lucrărilor, pe care le voi supraveghea eu personal. Materialul îl cumpăr eu şi nu dau decât unde văd eu că este nevoie. Arhitectul aici te fură. Pentru partea de salahorie angajez o familie întreagă de ţigani. Ţiganul vrea să rămână şi el