cu o mână de bani, să aibă peste iarnă. Oricât de bine i-ar plăti un arhitect, ei nu sunt înlesniţi, fiindcă trebuie să-şi cumpere hrană. Eu le dau atât la sfârşit (şi moş Costache gândea o sumă înfricoşător de minimă), care le rămâne, în schimb vor avea hrană. Pun pe Marina să le gătească zilnic. „Moş Costache începu să facă cumpărătiri de alimente, care puteau să mire pe cei care-l cunoşteau zgârcit. Cumpără fasole uscată, care vara nu se mai caută, linte, ceapă, costiţă râncedă, carne afumată (mai mult picioare, coaste şi fălci), în care Marina găsi viermi mici, albi. Bătând cuie în tavanul odăii, el îşi atârnă alimentele, aşteptând campania de lucru. În curând constată că ele n-ar rezista până la toamnă, şi atunci costiţa, ceapa şi celelalte apărură cu exagerată frecvenţă la masă. Otilia, de obicei, aproape nu mânca nimic şi privea bucatele ca pe nişte ciudate invenţii nepotrivite omului (numai ciocolata îi plăcea), iar Felix începu să vină acasă săturat din oraş.

  Moş Costache, aşa de discret în afacerile lui, veni la Felix cu câteva coale de hârtie şi felurite note de plată şi însemnări şi-l rugă să-i alcătuiască o listă de tot ce cheltuise pentru materiale. Felix i-o făcu, rămânând totuşi mirat de scumpetea articolelor. O cărămidă veche din demoliţiuni costa aproape cât şi una nouă. Cum moş Costache nu arăta a fi omul uşor de păcălit, ignorant în asemenea chestiuni, ai fi fost înclinat să crezi că socoteala urmărea să înşele pe cineva. Dar, fiindcă moş Costache însuşi era cumpărătorul, problema rămânea fără rezolvare. Tot Stănică deschise ochii lui Felix, care se încredinţase că supărarea faţă de acesta e lipsită de orice eficacitate. El arătase, cu solide argumente, care putea fi preţul întregului material. Totul fusese cumpărat pe sume derizorii şi, întrucât priveşte cărămida, Stănică se jura că moş Costache a luat-o gratis. Într-adevăr, se dărâmase undeva, prin centru, câteva case vechi, în scopul de a se clădi un mare hotel. Întreprinzătorii cumpărase locul cu un preţ în care construcţia veche intra prea puţin. Dimpotrivă, zidăria îi încurca, fiindcă n-aveau unde s-o depoziteze şi transportarea ei i-ar fi costat parale. Ei oferiră cărămida gratis, cu condiţia să fie ridicată numaidecât de pe teren. De acolo trebuie s-o fi luat bătrânul, concurând doar câţiva ţigani, care luaseră şi ei cât putuseră căra cu mâna. Varul, exagera poate Stănică, putea fi de furat. Cu bacşiş bun, îndupleci numaidecât un ţigan, de la binalele unde se consumă mari cantităţi de materiale, să-ţi scoată din groapă, peste noapte, câteva zeci de kilograme de var. Ca să încredinţeze pe Felix şi pe Otilia ce poate face un om îndrăzneţ şi cărpănos, Stănică se făcu forte să le-aducă, de probă, câte ceva din toate. Şi, într-adevăr, veni cu câteva cărămizi în sacul unui ţigan, cu un pachet de cuie, cu clei şi alte lucruri. Le obţinuse cu bacşiş de pe la binale. Ba chiar târziu de tot, în noaptea zilei în care Stănică făcuse demonstraţia, o ţigancă aduse, cu de la sine putere, un lighean încărcat cu var stins, gros, fiindcă, zicea, are nevoie de câţiva gologani. Moş Costache nu se miră de loc de gestul lui Stănică, pe care nu-l întrebă de ce aduce cărămidă, var şi celelalte, şi puse numaidecât stăpânire pe toate, după ce smulse lui Stănică mărturisirea că n-are nevoie de ele. Bătrânul veni din nou cu lista de materiale la Felix şi-l rugă, de vreme ce-o compusese el, s-o iscălească în josul paginii „ca să ştie el cine i-a făcut-o”. Felix o iscăli, dar foarte mirat şi cu aceeaşi neplăcere cu care semnase poliţele.

  Aşa precum vorbise vărului său Toader, Stănică se socoti dator să pună pe Felix în legătură cu Lili, nemaiîndoindu-se că fata trebuia neapărat să-i placă. Încercă dar să convingă pe tânăr să meargă să i-o arate.

  — Domnule, zise el, nu anticipez cu nimic şi nu pretind nimic. Am eu aşa un gust, o slăbiciune de unchi, ce vrei! Vreau să vezi o nepoată a mea, un crin de fată, s-o contempli ca pe-o icoană, fără să-i spui o vorbă, şi să pleci. Atât pretind. Să vedem, e numai amor propriu din partea mea, ori fata e o făptură divină? Ah, iubitule, să nu fiu însurat, să nu fie legile omeneşti la mijloc, pe Lili aş lua-o de nevastă. Să mă prostern înaintea ei, să-i sărut numai vârful piciorului. Ce pieliţă fină, ce râs, ce nevinovăţie! Şi plinuţă, colo, bine! Păcat că eşti „angajat”, insinua Stănică, c-ar fi pentru dumneata o partidă strălucită. Tată-său vrea să dea aşa pahar de cristal în mâinile unui tânăr curat la suflet şi la trup, cum eşti dumneata, de pildă. Are avere, domnule (ştiu că dumneata eşti idealist!), însă-ţi spun, are avere. Nu pretinde de la ginere nici o meserie; îi ţine pe amândoi tinerii ca pe nişte cănăraşi în colivie. Oh, Doamne, fă-mă iar tânăr! Văru-meu are moşie, îl ştie Pascalopol, moară mare mecanică, la Obor, e senator, e putred, dă-l dracului. Eu ţi-aş spune dumitale un lucru, dacă m-ai înţelege bine. Un tânăr sărac, cum eşti dumneata, în definitiv, căci prea bogat nu eşti, cu inteligenţă, cu capacitate de muncă, e dator să pună mâna pe o fată cu zestre, să absoarbă ceva din averile trântorilor, care n-au contribuit cu nimic pe altarul patriei. E singurul lor mod de a-şi justifica existenţa. Dumneata eşti speranţa ţării, savantul de mâine, nu trebuie să-ţi iroseşti tinereţea. Probabil că iubeşti pe Otilia, te aprob. Nu te uita acolo la un cuvânt scăpat fără intenţie. Otilia e o fată superbă, dar e vorba, te iubeşte şi ea, vreau se zic, te iubeşte cu aceeaşi intensitate? Se poate să te iubească, dar Otilia e sufleteşte obosită, blazată. Zi că nu există Otilia pe lume, dumneata rămâneai fără dragoste? Admit că Otilia e încântătoare, dar mai sunt şi alte fete. De aceea îţi spun: lasă-mă să te scot în lume, să-ţi arăt, fără obligaţii, o fată delicioasă. Hei, domnule, adevărata dragoste e totdeauna a doua dragoste. Vrei