„Pace între oameni” şi războire contra lui Dumnezeu.

  Perfidia constă în aceea că întrebuinţează cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se apoi în apostol al „păcii”, iar pe El condamnându-L şiarătându-L ca vrăjmaş al omenirii. Şi în fine, perfidia constă în aceea că prefăcându-se a voi să apere viaţa oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vieţii. Prefăcându-se că vor să-i apere de moartea prin război, nu fac altceva decât ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte veşnică.

  NEAMUL.

  Când zicem neamul românesc, înţelegem nu numai pe toţi românii trăind pe acelaşi teritoriu, având acelaşi trecut şi acelaşi viitor, acelaşi port, aceeaşi limbă, aceleaşi interese prezente.

  Când zicem neamul românesc, înţelegem: toţi românii vii şi morţi, care au trăit de la începutul istoriei pe acest pământ şi care vor mai trăi ş i în viitor.

  Neamul cuprinde: 1. Toţi românii aflători, în prezent, în viaţă.

  2. Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor.

  3. Toţi cei ce se vor naşte români.

  Un popor ajunge la conştiinţa de sine când ajunge la conştiinţa acestui întreg, nu numai la acea a intereselor sale.

  Neamul are: 1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele.

  2. Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui.

  3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde: a. Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Această concepţie formează un domeniu, o proprietate spirituală. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile strălucirii concepţiei lui. Există o ţară a spiritului naţional, ţara viziunilor lui, obţinute prin revelaţie şi prin proprie sforţare.

  b. Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă.

  c. Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei. Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine. Făcea cineva o frumoasă comparaţie: şi pâinea şi grâul pot fi internaţionale ca articole de consumaţie, dar vor purta pretutindeni pecetea pământului în care s-au născut.

  Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor. Pe toate un neam trebuie să şi le apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual, pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate peste toate veacurile.

  Grecii antici nu trăiesc prin fizicul lor, oricât de atletic – din el n-a mai rămas decât cenuşă – şi nici prin bogăţiile materiale, dacă le-ar fi avut, ci prin cultura lor.

  Un neam trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoare şi cultura lui. De aceea conducătorilor naţiilor trebuie să judece şi să acţioneze nu numai după interesele fizice sau materiale ale neamului, ci ţinând seama de linia lui de onoare istorică, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ.

  ŢELUL FINAL AL NEAMULUI.

  Este viaţa?

  Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi-o asigura. Toate sunt bune, chiar şi cele mai rele.

  Se pune deci problema: după ce se conduc naţiile în raport cu alte naţiuni? După animalul din ele? După tigrul din ele? După legea peştilor din mare sau a fiarelor din pădure?

  Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obţine această înviere. Este rodul talentului pe care Dumnezeu l-a sădit în neamul nostru, de care trebuie să răspundem. Va veni o vreme când toate neamurile pământului von învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.

  Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta.

  Sfântul Ioan, povestind ceea ce vede dincolo de pământuri, spune: „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi luminătorul ei este mielul.

  Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea.

  (Apocalips, 21, 23-34)”

  Şi în altă parte: „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi numele tău? Căci numai Tu eşti sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţii Tale au fost arătate.

  (Apocalips, 15, 4)”

  Nouă, românilor, neamului nostru, ca orişicărui neam din lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune. Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric.

  Cea dintâi lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-şi misiunea încredinţată.

  Neamul nostru n-a dezarmat şi n-a dezertat de la misiune., oricât de grea şi de lungă i-a fost calea Golgotei lui.

  Şi acum ni se ridică în faţă obstacole înalte ca munţii.

  Fi-vom noi, oare, generaţia debilă şi laşă, care să lăsăm din mâinile noastre, sub presiunea ameninţărilor, linia destinului românesc şi să părăsim misiunea noastră ca neam în lume?

  MONARHIA ŞI LEGILE MONARHIEI.

  În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia.

  Resping republica.

  În istorie s-au văzut monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. Unii s-au bucurat de onoruri şi dragostea popoarelor până la sfârşitul vieţii, altora li s-a tăiat capul. N-au fost, deci, toţi monarhii buni. Monarhia însă, a fost totdeauna bună. Nu trebuie să se confunde omul cu instituţia, trăgându-se concluzii false.

  Pot fi preoţii răi, dar pentru aceasta, nu putem trage concluzia că trebuie să desfiinţăm Biserica şi să ucidem pe Dumnezeu cu pietre.

  Sunt, desigur, şi monarhi slabi sau răi, dar nu putem renunţa la monarhie.

  În