Un monarh face ce vrea? Atunci, când e mare şi când e mic? Când e bun şi când e rău?

  Un monarh nu face ce vrea. Un monarh e mic, atunci când face ce vrea şi e mare, atunci când face ce trebuie.

  Există o linie e vieţii neamului. Un monarh e mare şi bun, atunci când se menţine pe această linie. E mic sau rău, în măsura în care se îndepărtează de această linie a vieţii neamului sau i se opune. Iată legea monarhiei. Sunt şi alte linii care pot ispiti un monarh: linia intereselor personale, linia intereselor unei clase, linia intereselor unui grup, linia intereselor străine (dinăuntru sau din afara hotarelor).

  El trebuie să le înlăture pe toate şi să urmeze linia neamului.

  Ştefan cel Mare, de o jumătate de mie de ani, străluceşte în istorie şi românii nu-l mai uită, pentru că s-a confundat perfect cu linia de viaţă a neamului.

  Regele Ferdinand, împotriva oricăror legături şi interese, s-a plasat pe linia neamului, a îndurat cu el, a făcut jertfă alături de el, a izbândit cu el. Prin aceasta, el este mare şi nemuritor.

  LUPTA DE LA TUTOVA

  17 APRILIE 1932

  După alegerile de la Neamţ nu trecuseră decât patru luni şi tânăra oaste legionară a intrat într-o nouă luptă. La începutul lui ianuarie 1932 s-a declarat vacant un loc de deputat la Tutova. Am studiat situaţia. Aici, al alegerile generale, avusesem numai 500 de voturi. Judeţul era slab; dar era bine încadrat de Covurlui, Cahul şi Tecuci, încât puteam să fac uşor deplasări de legionari.

  Mi s-a părut că am putea obţine victoria. M-am gândit la importanţa şi răsunetul pe care le-ar avea o nouă biruinţă. Două victorii consecutive a celei mai tinere organizaţii împotriva tuturor partidelor politice i-ar fi mărit considerabil prestigiul în ochii ţării. Am luat hotărârea să candideze tatăl meu, fiindu-mi cel mai necesar în mişcare, atât în Parlament cât şi în afară, pentru organizare şi propagandă. Alegerile s-au fixat pentru 17 martie.

  La 9 ianuarie am lansat un manifest în întreg judeţul. La 10 ianuarie a sosit tatăl meu cu o primă echipă. Au venit apoi echipele din Iaşi, Tecuci, Bereşti şi Cahul.

  În primele trei săptămâni, rapiditatea şi eroismul micilor forţe legionare au determinat un curent de simpatie pentru noi în întreg judeţul. Pe o iarnă grea, cu zăpezi mari, cu ger, partidele nu se puteau deplasa. Ele aşteptau o vreme mai bună. În acest timp însă, peste dealuri, prin zăpadă până la brâu, prin viscol, legionarii străbăteau din sat în sat.

  Pe la începutul lui februarie, lupta a început să devină grea. În faţa noastră se ridica coaliţia liberală-ţărănistă-lupistă-cuzistă cu o înverşunare pe care noi nu o mai cunoscusem până atunci. Guvernul a trecut la măsuri de adevărată teroare. Presa jidovească ne atacă cu vehemenţă.

  Simţeam nevoia de a mai întări forţele. Am trimis ultimele rezerve de la Iaşi sub comanda lui Totu. Altele nu mai aveam decât la Bucureşti. Cu acestea însă, se punea o problemă grea pentru noi, aceea a transportului. N-aveam bani. Am chemat atunci legionarii şi le-am propus o măsură eroică: să pornească pe jos de la Bucureşti la Bârlad, o distanţă de aproape 300 km, explicându-le că cest marş va însemna pentru victorie mai mult decât 100.000 de manifeste. El va constitui, sigur, un mare discurs eroic, adresat de legionari românilor din Tutova.

  Legionarii au primit propunerea cu entuziasm. Peste o săptămână o echipă de circa douăzecişicinci, sub comanda lui Stelescu, ajutat de Caratănase şi Doru Belimace, a plecat pe jos de la Bucureşti la Tutova. După un marş greu de 10 zile, prin viscol, au ajuns la Bârlad, primiţi cu însufleţire de întreaga populaţie. Dar prigoana s-a înteţit până la ultima încordare posibilă. A fost adus în judeţ colonelul de jandarmi Ignat, cu forţa mari, având ordinul din partea ministrului de interne, dl. Argetoianu, ca legionarii să fie scoşi pe targă din întreg judeţul. Mici echipe era imposibil să mai poată înainta. Am făcut atunci două echipe puternice, sub comanda lui Victor Silaghi şi Stelescu, care, susţinându-se una pe alta, să poată înainta pe linia Pueşti-Dragomireşti, însoţind pe tatăl meu. O altă echipă mai mică am trimis-o în direcţia Băcani. Aceste două direcţii mai rămăseseră nebătute. Ele constituiau jumătatea de nord-este a judeţului. Sudul, cealaltă jumătate, fusese bine lucrată de tatăl meu, de dl. D. Popescu, şeful judeţean, de Victor Silaghi, de Teodor Ţilea şi Ion Antoniu, cu primele echipe.

  Cele două echipe din nord au înaintat, luptând pe un mare viscol, peste 40 km, având şi câţiva răniţi, pe Ţocu şi alţii. În nordul judeţului ele au fost întâmpinate de mari forţe de jandarmi. Echipele s-au baricadat atunci în podul unei case pustii, unde au rezistat fără foc, hrană şi apă timp de 48 de ore. În cele din urmă s-au putut retrage, după un marş greu de o noapte, pe care l-au executat în condiţiuni cu adevărat eroice şi numai datorită încăpăţânării lui Victor Silaghi, care a îmbărbătat legionarii zdrobiţi de oboseală, de frig şi de foame, îndemnându-i să meargă până la ultima rezistenţă posibilă. Acest copil orfan, fiul preotului român Silaghi din Careii Mari, ucis de unguri la 1918 în condiţiuni tragice, a luptat cu adevărată vitejie.

  La sfârşit, echipele acestea au fost înconjurate de forţe mari şi aduse în Bârlad. Tatăl meu a fost arestat şi închis în arestul unui regiment.

  Echipa a treia a fost decimată complet în lupta de la Băcani. Aici, înainte de a intra în sat, pe înserate, a fost atacată de un mare număr de jandarmi. Şeful echipei, legionarul Popescu Lascăr, lovit în cap cu arma, a căzut primul în nesimţire într-un lac de sânge. Ceilalţi legionari au refuzat să se retragă. au atacat cu piepturile goale,