Buendía să nu se căsătorească cu cineva de același sînge, deoarece s-ar naște copii cu coadă de porc. Aureliano Segundo încercă să profite de delirul ei pentru a o face să mărturisească unde era îngropat aurul, dar și de data aceasta rugămințile lui fură zadarnice. „Atunci cînd se va înfățișa stăpînul lui, zise Ursula, Dumnezeu îi va lumina calea ca să-l descopere.” Santa Sofia de la Piedád avea certitudinea că poate fi găsită moartă dintr-o clipă în alta, căci observase, în zilele acestea, anumite tulburări în natură: trandafirii emanau un parfum de frunză de potcă, scăpă din mînă un castronaș cu boabe de năut și grăunțele se fixară pe pămînt într-o ordine geometrică perfectă, descriind forma unei stele de mare, iar într-o noapte văzu trecînd prin aer o dîră luminoasă de discuri de culoare portocalie.

A fost găsită moartă în dimineața din Joia Mare. Ultima oară cînd o ajutaseră să-și facă socoteala vîrstei, în epoca companiei bananiere, ea calculase că ar fi avut cam între o sută cincisprezece și o sută douăzeci de ani. O îngropară într-o răcliță cu puțin mai mare decît coșul în care fusese adus Aureliano, iar la înmormîntare veni destul de puțină lume, în parte fiindcă acei care-și aminteau de ea nu mai erau mulți, dar și pentru că era așa de cald în acel miez al zilei, încît păsările dezorientate se izbeau de ziduri ca niște salve de plumb și rupeau grilajurile ferestrelor pentru a muri în odăi.

La început se credea că era un fel de epidemie. Gospodinele nu mai pridideau măturînd păsări moarte, mai ales la ora siestei, iar bărbații se duceau să le azvîrle în rîu cu căruțele pline. În duminica Învierii, părintele Antonio Isabel, care avea o sută de ani, afirmă de la amvon că moartea păsărilor era dictată de influența rea a Jidovului Rătăcitor pe care-l văzuse chiar el în noaptea trecută. Îl descrise ca pe o ființă hibridă, născut din încrucișarea între un țap și o femeie eretică, o bestie infernală a cărei suflare dogorea aerul și a cărei trecere ar fi pricina că tinerele căsătorite zămisleau avortoni. Puțini au fost aceia care au acordat atenție predicii lui apocaliptice, căci satul era convins că preotul vorbea în dodii din pricina vîrstei. Însă, miercuri în zori, o femeie trezi toată lumea deoarece descoperise urmele unui biped cu copita despicată. Acestea erau atît de evidente și atît de ușor de recunoscut, încît acei care veniră să le vadă nu puseră la îndoială existența unei făpturi înspăimîntătoare, asemănătoare cu cea descrisă de preot și, de comun acord, instalară curse în curțile lor. Așa reușiră să-l captureze. La două săptămîni după moartea Ursulei, Petra Cotes și Aureliano Segundo fură treziți de zbieretul unui vițel neobișnuit, care părea să se audă din vecinătate. Cînd se sculară, un grup de oameni se pregăteau deja să extragă monstrul, care încetase să mai mugească, din parii ascuțiți pe care-i înfipseră în fundul unei gropi acoperite cu frunze uscate. Era greu cît un bou, deși talia lui nu depășea pe aceea a unui adolescent, și din rănile lui curgea un sînge verde și unsuros. Avea trupul acoperit cu o lînă aspră plină de căpușe mici, iar pielea era ca pietrificată într-o carapace de remoră, însă spre deosebire de descrierea preotului, părțile lui omenești erau mai degrabă ale unui înger bolnăvicios decît ale unui om, deoarece avea mîinile fine și agile, ochii mari crepusculari, iar pe omoplați, cioturi cicatrizate, bătătorite, ale unor aripi puternice care trebuie să fi fost retezate cu o secure țărănească. Îl spînzurară de glezne într-un migdal din piață, ca să fie văzut de toată lumea, și cînd începu să putrezească, îl incinerară pe un rug, pentru că nu se putu stabili dacă natura lui bastardă era a unui animal pe care-l arunci în rîu sau a unui creștin căruia i se dă un mormînt. Nu s-a putut stabili niciodată dacă într-adevăr din pricina lui au murit păsările, însă tinerele căsătorite n-au zămislit avortonii anunțați, iar căldura nu scăzu nici ea din intensitate.

Rebeca muri la sfîrșitul aceluiași an. Argenida, care o servise toată viața, ceru ajutor autorităților ca să forțeze ușa camerei în care se închisese stăpîna ei de trei zile, și o găsiră în patul singurătății ei, ghemuită ca o crevetă, cu capul mîncat de chelbe și cu degetul mare în gură. Aureliano Segundo se ocupă de înmormîntare și voi să restaureze casa pentru a o revinde, însă ruina pătrunse atît de mult în ea încît pereții se cojeau de îndată ce erau zugrăviți, și nu se putu găsi un mortar destul de gros pentru a împiedica buruienile să macine podelele nici iedera să putrezească grinzile și proptelele.

Așa mergeau lucrurile de la potop încoace. Nepăsarea oamenilor contrasta cu voracitatea uitării care, încetul cu încetul, rodea nemilos amintirile, în așa grad încît pe vremea aceea, cu ocazia unei noi aniversări a tratatului de la Neerlandia, cînd au venit la Macondo emisarii președintelui republicii, însărcinați să confere, în sfîrșit, decorația refuzată de mai multe ori de colonelul Aureliano Buendía, aceștia au trebuit să-și piardă o după-amiază întreagă căutînd pe cineva care să le poată indica unde să-l găsească pe vreunul dintre descendenții lui. Aureliano Segundo fu ispitit să o accepte, crezînd că este o medalie din aur masiv, însă Petra Cotes, în timp ce emisarii pregăteau deja înștiințările și discursurile pentru ceremonie, reuși să-l convingă că era o lipsă de demnitate. Tot pe vremea aceea veniră și țiganii, ultimii moștenitori ai științei lui Melchiade și găsiră satul atît de stins, iar pe locuitorii lui atît de depărtați de restul lumii, încît se vîrîră din nou în case, tîrînd după ei bare de fier magnetizate, ca și cum acestea ar fi fost într-adevăr ultima descoperire a savanților din Babilon, și se apucară din nou să concentreze razele solare cu ajutorul lupei gigantice, și mulți rămaseră cu gura căscată văzînd cum cădeau sobele și cum se rostogoleau clădirile, și plătiră cincizeci de bănuți pentru a se minuna în fața unei țigănci care își scotea și-și punea dantura