pocneau de tensiune erotică şi, deşi Ernest se străduia din răsputeri să păstreze limitele, Carol începuse să le încalce. Se întâlneau de două ori pe săptămână, dar, fără ştirea lui Carol, ea îi ocupa mult mai mult timp decât cele cincizeci de minute alocate fiecărei şedinţe. În zilele când ea avea programare, Ernest se trezea dimineaţa cu o senzaţie intensă de anticipare. Şi-o imagina pe Carolyn stând lângă el în faţa oglinzii şi privindu-l în timp ce îşi freca obrajii cu mai multă vigoare, se bărbierea mai minuţios şi se stropea cu loţiune după ras Royall Lyme.

  În „zilele Carolyn” se îmbrăca elegant. Ernest îşi păstra pentru ea cei mai bine călcaţi pantaloni, cele mai colorate şi mai apretate cămăşi şi cele mai şic cravate. Cu două săptămâni în urmă, Carolyn încercase să-i dea una dintre cravatele lui Wayne – soţul ei era acum prea bolnav ca să mai iasă din casă, i-a explicat ea, şi, întrucât apartamentul lor din San Francisco avea puţin spaţiu de depozitare, ea renunţa la cea mai mare parte a hainelor lui elegante. Ernest, spre marea iritare a lui Carolyn, a refuzat, bineînţeles, cadoul, deşi ea îşi petrecuse întreaga oră încercând să-l convingă să se răzgândească. Dar a doua zi dimineaţă, în timp ce se îmbrăca, Ernest şi-ar fi dorit cu ardoare să aibă cravata. Era desăvârşită: un model japonez cu flori mici şi lucioase, de culoare închisă, aranjate în straturi în jurul unei inflorescenţe îndrăzneţe, irizate, de un verde ca cel al pădurii, puse în centru. Ernest s-a dus să caute prin magazine o cravată asemănătoare, dar de pomană – cu siguranţă era unicat. Uneori se întreba cum ar putea afla de unde o are. Poate, dacă i-o mai oferea o dată, ar putea spune că o cravată la sfârşitul terapiei, peste vreo doi ani, n-ar mai fi un cadou atât de nepotrivit.

  Zilele Carolyn erau, de asemenea, şi zilele hainelor noi. Astăzi purta o vestă şi pantaloni noi, pe care îi cumpărase la reducerile anuale de la Wilkes Bashford. Vesta din în bej-deschis îi venea superb peste cămaşa roz, cu nasturi de sus până jos, şi cu pantalonii cadrilaţi maro. Poate, se gândea el, vesta ar fi arătat mai bine fără sacou. O să-şi lase sacoul pe spătarul scaunului şi o să poarte doar cămaşa, vesta şi cravata. Ernest s-a studiat în oglindă. Da, aşa mai merge – puţin cam îndrăzneţ, dar mergea.

  Lui Ernest îi plăcea la nebunie s-o observe pe Carolyn: mersul ei graţios când intra în cabinet, felul în care îşi muta scaunul mai aproape de al lui înainte de a se aşeza, fâsâitul sexy al ciorapilor ei cu portjartier când îşi punea un picior peste celălalt. Îi plăcea la nebunie primul moment în care se uitau unul în ochii celuilalt, înainte de a începe şedinţa. Şi, cel mai mult, îi plăcea cum îl adora, cum îşi descria fanteziile masturbatorii cu el – fantezii care deveneau din ce în ce mai grafice, din ce în ce mai evocatoare, din ce în ce mai captivante. Şedinţa nu părea niciodată suficient de lungă, iar când cele cincizeci de minute se scurgeau, Ernest, mergea la fereastră să-i arunce o ultimă privire lui Carolyn, care cobora treptele din faţa clădirii. Un lucru surprinzător pe care îl observase după ultimele două şedinţe a fost că se schimba în adidaşi, probabil în sala de aşteptare, şi alerga pe scara din faţă, luând-o pe Sacramento Street.

  Ce femeie! Doamne, ce ghinion că nu se cunoscuseră în librăria aia, în loc să fie terapeut şi pacient! Lui Ernest îi plăcea totul la Carolyn: inteligenţa ei ageră, pasiunea, focul din privire, mersul săltat şi corpul mlădios, ciorapii lucioşi cu model şi portjartier, dezinvoltura şi candoarea ei absolută când discuta despre sex – dorinţele ei, masturbarea, câte o noapte petrecută cu vreun bărbat pe care nu-l mai vedea după aceea.

  Îi plăcea şi vulnerabilitatea ei. Deşi în aparenţă era o persoană dură şi impulsivă (probabil un lucru necesar şi încurajat în munca ei din sala de judecată), nu se dădea în lături dacă primea o invitaţie plină de tact, să pătrundă şi în zonele dureroase. De pildă, temerea de a-i transmite fiicei sale dispreţul ei faţă de bărbaţi, faptul că tatăl ei o părăsise când era mică, suferinţa mamei sale, disperarea şi captivitatea într-o căsnicie cu un bărbat pe care îl detesta.

  În ciuda atracţiei sexuale faţă de Carolyn, Ernest se crampona cu hotărâre de perspectiva terapeutică şi se ţinea sub continuă urmărire personală. Din câte îşi dădea el seama, încă făcea o terapie excelentă. Era extrem de motivat s-o ajute, izbutea să se concentreze şi, deseori o adusese în pragul unor descoperiri importante. În ultima vreme o confruntase cu toate implicaţiile amărăciunii şi resentimentelor ei de o viaţă – şi cu neconştientizarea faptului că ceilalţi îşi trăiesc altfel viaţa.

  De câte ori Carolyn devia de la subiectul dezbătut în cadrul terapiei – şi asta se întâmpla de fiecare dată, prin întrebări despre viaţa lui particulară sau rugăminţi de a-i oferi mai mult contact fizic -, Ernest rezista cu stoicism şi iscusinţă. Poate cu prea mult stoicism în ultima şedinţă, când reacţionase la cererea lui Carolyn de a sta preţ de câteva minute pe canapea cu o doză de terapie existenţială de şoc. Trăsese o linie pe o foaie de hârtie, notase la un capăt al liniei ziua ei de naştere, şi la celălalt capăt ziua morţii. Îi dăduse hârtia şi o rugase să pună un X pe linie pentru a indica momentul prezent al vieţii ei. Apoi o rugase să mediteze câteva clipe la răspunsul pe care avea să i-l dea.

  Ernest folosise procedeul ăsta şi cu alţi pacienţi, dar niciodată nu mai văzuse o reacţie atât de puternică. Carolyn a plasat o cruce la trei sferturi din lungimea liniei, s-a uitat fix la ea în tăcere vreo două sau trei minute, şi apoi a spus: „O viaţa atât de scurtă”, şi a izbucnit în lacrimi. Ernest a rugat-o să-i spună