— Eu cred că ştiu, Carolyn. Cred că plângi pentru toată viaţa pe care n-ai trăit-o şi care e înăuntrul tău. Sper, ca efect al muncii noastre, să ajutăm la descătuşarea unei părţi a acestei vieţi.

  Asta a făcut-o să plângă şi mai tare, şi încă o dată a plecat din cabinet în grabă. Fără să-l îmbrăţişeze.

  Pe Ernest îl încânta întotdeauna îmbrăţişarea de rămas-bun, care devenise o componentă standard a orei petrecute împreună, dar refuza cu fermitate toate celelalte cereri ale lui Carolyn de a o atinge, în afară de rugăminţile ocazionale de-a sta puţin lângă ea, pe canapea. Ernest, invariabil, încheia aceste interludii pe canapea după câteva minute sau chiar mai devreme, dacă ea se apropia prea mult sau dacă el se excita prea tare.

  Dar Ernest nu era orb la semnalele de avertisment dinăuntrul lui. Îşi dădea seama ca surescitarea asta legată de zilele Carolyn era de rău augur. Şi tot aşa era şi incursiunea insinuantă a lui Carolyn în lumea fanteziilor lui, şi mai ales în cea a fanteziilor lui masturbatorii. Şi mai ameninţător era faptul că scena fanteziilor lui era chiar cabinetul său. I se părea irezistibil de excitant să şi-o imagineze pe Carolyn aşezată în faţa lui, în aceeaşi cameră, vorbind despre problemele ei, iar el să-i facă semn cu degetul îndoit sa se apropie, s-o pună să stea la el în poală, iar ea să continue să vorbească în timp ce el îi desfăcea nasturii de la bluză, îi dădea jos sutienul, îi dezmierda şi îi săruta sânii, îi scotea cu blândeţe ciorapii şi aluneca încet cu ea pe podea, penetrând-o plin de încântare în timp ce ea continua să-i vorbească din ipostaza de pacient, apoi unduindu-se în mişcări lungi şi lente, până la orgasmul înăbuşit.

  Fanteziile lui îl excitau şi, în acelaşi timp, îl dezgustau – îi insultau fundamentele vieţii puse în serviciul muncii căreia i se dedicase. Înţelegea perfect faptul că excitarea sa sexuală era amplificată de senzaţia de putere absolută pe care o simţea faţă de Carolyn, de interdicţia pe care i-o impunea contextul clinic. Să încalce tabuurile sexuale era întotdeauna excitant: nu afirmase Freud, cu un secol în urmă, ca n-ar fi fost nevoie de tabuuri dacă acţiunile interzise n-ar fi fost atât de ispititoare? Însă faptul că înţelegea raţional sursa excitaţiei lui nu izbutea să micşoreze forţa de atracţie a fanteziilor.

  Ernest ştia că are nevoie de ajutor. Mai întâi, a apelat încă o dată la literatura de specialitate pe tema transferului erotic şi a găsit mai mult decât se aşteptase. Pe de o parte, s-a liniştit când a aflat că, de generaţii întregi, şi alţi terapeuţi se luptau cu dilema asta. Mulţi declaraseră, aşa cum şi Ernest trăsese singur concluzia, că terapeutul nu trebuie să evite materialul erotic în timpul terapiei ori să-şi manifeste dezaprobarea sau să-şi învinuiască pacientul, ca nu cumva acesta să fie refulat, şi pacientul să simtă că dorinţele lui sunt periculoase şi dăunătoare. Freud insistase că erau multe de învăţat din transferul erotic al pacientelor. Folosindu-se de una dintre metaforele lui desăvârşite, spusese că a nu izbuti să explorezi transferul erotic ar fi analog cu a invoca un spirit din lumea de dincolo şi a-l trimite înapoi, fără a-i pune măcar o singură întrebare.

  Pe Ernest îl calma să citească despre faptul că marea majoritate a terapeuţilor care întreţinuseră relaţii sexuale cu pacienţii susţineau că le oferă dragoste. „Dar nu confunda asta cu iubirea”, scriseseră mulţi terapeuţi. „Asta nu-i iubire, ci o altă formă de abuz sexual”. Se mai calma şi atunci când citea că mulţi terapeuţi inculpaţi simţiseră, ca şi el, că ar fi fost o cruzime să nu-i ofere iubire sexuală unei paciente care avea atâta nevoie şi tânjea atât de mult după ea!

  Alţii sugerau că nici un transfer erotic intens nu ar putea rezista multă vreme, dacă terapeutul nu l-ar consimţi în mod inconştient. Un analist faimos sugerase că terapeutul trebuie să se preocupe de viaţa lui sexuală şi să se asigure că „bugetul lui libidinal şi narcisic este suficient de generos”. Lucrul ăsta i se părea adevărat lui Ernest, care se apucase să-şi echilibreze bugetul libidinal reluând legăturile cu Marsha, o veche prietenă cu care avea o relaţie lipsită de pasiune, dar satisfăcătoare din punct de vedere sexual.

  Ideea consimţirii inconştiente îl tulbura pe Ernest. Era posibil ca, în vreo formă ascunsă, să-i transmită gândurile lui lascive lui Carolyn – creându-i confuzie pentru că îi adresa verbal un anumit mesaj, şi nonverbal, opusul lui.

  Alt psihiatru, pe care Ernest îl respecta în mod special, scrisese că unii terapeuţi grandomani recurg uneori la relaţii sexuale din disperarea că nu sunt capabili să-şi vindece pacienta, când convingerea lor că sunt vindecători omnipotenţi e frustrată. Asta nu i se potrivea, se gândea Ernest -, dar cunoştea pe cineva care o păţise: Seymour Trotter! Cu cât se gândea mai mult la Seymour – la trufia, la mândria lui că era considerat „ultima şansă a pacientului”, la convingerea lui că, dacă îşi punea în minte, putea să vindece orice pacient -, cu atât îi devenea mai limpede ce se întâmplase între el şi Belle.

  Ernest a apelat la ajutorul prietenilor lui, mai ales la ajutorul lui Paul. Nici nu se punea problema să discute cu Marshal. Reacţia lui era complet predictibilă: mai întâi, critici, apoi indignare faţă de abaterea de la tehnica tradiţională şi, în final, ar insista cu îndârjire să pună punct terapiei cu pacienta şi să se întoarcă la analiza propriei persoane.

  În plus, Marshal ieşise din peisaj. Săptămâna trecută, Ernest fusese nevoit să-şi încheie supervizarea din cauza unui şir bizar de evenimente. Cu şase luni în urmă, Ernest acceptase un nou pacient, Jess, care pusese capăt brusc şedinţelor de terapie cu un analist din San Francisco la care se dusese timp de doi ani.