Când Ernest l-a întrebat în ce context renunţase la terapie, Jess i-a descris o întâmplare ciudată, Jess, un alergător neobosit, pe când făcea jogging într-o zi, în Golden Gate Park, a văzut că se întâmpla ceva în spatele crengilor unui arţar japonez stacojiu. Când s-a apropiat, a văzut-o pe soţia analistului său într-o îmbrăţişare pasională cu un călugăr budist îmbrăcat cu o robă de culoarea şofranului.

  Ce dilemă. Nu avea nici o îndoială că era soţia analistului său: Jess luase lecţii de ikebana, iar ea era o maestră vestită în şcoala Sogetsu, cea mai inovatoare dintre tradiţiile ikebana. O văzuse de două ori până atunci, la competiţii de aranjamente florale.

  Ce să facă Jess? Deşi analistul său era un bărbat formal şi distant, faţă de care nu simţea prea multă afecţiune, era totuşi competent, politicos şi îl ajutase atât de mult, încât lui Jess nu-i prea venea să-l rănească dezvăluindu-i adevărul dureros despre soţia lui, însă, pe de altă parte, cum ar fi putut să-şi continue şedinţele de analiză ţinând pentru el un asemenea secret? Nu a găsit decât o singură soluţie: să-şi termine analiza sub pretextul că nu mai putea sub nici un chip să-şi respecte orele programate.

  Jess ştia că încă mai are nevoie de terapie şi, la recomandarea surorii lui, medic psiholog, a început să lucreze cu Ernest. Jess era descendentul unei vechi şi bogate familii din San Francisco. Fiind ţinta ambiţiei manipulative a tatălui său, care se aşteptase ca el să preia în cele din urmă afacerile bancare ale familiei, Jess se revoltase pe toate fronturile: fusese exmatriculat din facultate, făcuse surf doi ani, făcuse abuz de alcool şi cocaină. După destrămarea dureroasă a unei căsnicii de cinci ani, recăpătase încet-încet controlul asupra propriei vieţi. Mai întâi, se supusese unei lungi perioade de spitalizare şi unui program de recuperare ambulatorie pentru abuzul de droguri, apoi se specializase în design de grădini, o profesie pe care şi-o alesese singur, urmase doi ani de terapie cu Marshal şi un regim riguros de alergări şi exerciţii sportive.

  În primele şase luni cu Ernest, Jess îi povestise de ce îşi întrerupsese terapia, dar refuzase să-i divulge numele fostului terapeut. Sora lui Jess îi spusese o mulţime de poveşti despre faptul că terapeuţilor le place la nebunie să se bârfească între ei. Dar, pe măsură ce săptămânile se scurgeau, Jess a căpătat încredere în Ernest şi, într-o zi, i-a destăinuit brusc numele fostului său medic: Marshal Streider.

  Ernest a fost consternat. Nu Marshal Streider! Nu supervizorul lui, stânca cea indestructibilă a Gibraltar-ului! Ernest a fost copleşit de aceeaşi dilemă cu care se confruntase şi Jess. Nu putea nici să-i spună adevărul lui Marshal – era împiedicat de confidenţialitatea profesională -, nici să-şi continue supervizarea cu el, când ştia un asemenea secret fierbinte. Dar incidentul nu survenea într-un moment complet inoportun, fiindcă Ernest se străduia să ia hotărârea de a-şi încheia supervizarea, iar dezvăluirile lui Jess îi ofereau elanul necesar.

  Şi astfel, Ernest, foarte agitat, i-a comunicat lui Marshal decizia lui.

  — Marshal, de ceva vreme simt că a venit momentul să tai cordonul ombilical. M-ai ajutat foarte mult, iar acum, în final, la vârsta de treizeci şi opt de ani, m-am hotărât să plec de acasă şi să mă mut singur.

  Ernest şi-a dat curaj să reziste unei muştruluieli zdravene din partea lui Marshal. Ştia cu exactitate ce o să zică supervizorul său: sigur va insista să analizeze motivele unei hotărâri atât de bruşte de a-şi încheia colaborarea. Fără îndoială că avea să întrebe de ce luase decizia asta tocmai acum. Iar în ce priveşte dorinţa lui patetică de a practica psihoterapia pe cont propriu, Marshal i-ar tăia într-o clipită creanga de sub picioare. Ar sugera că asta era încă o dovadă a iconoclasmului său juvenil. Ba poate i-ar spune şi că impetuozitatea asta a lui sugera faptul că îi lipseau maturitatea şi dorinţa de autocunoaştere, atât de necesare pentru a fi membru al Institutului de Psihanaliză.

  În mod ciudat, Marshal n-a făcut nimic din toate astea. Părând obosit şi distrat, i-a răspuns în doi peri:

  — Da, poate ca a venit vremea. Oricând putem relua colaborarea în viitor. Noroc, Ernest! Cele mai bune urări de bine din partea mea.

  Dar pe Ernest nu-l liniştiseră nici cuvintele lui, nici faptul că îşi încheiase supervizarea. În schimb, fusese uluit. Şi, da, dezamăgit. Ar fi preferat să fie dezaprobat, nu tratat cu o asemenea indiferenţă.

  După ce şi-a petrecut jumătate de oră citind un lung articol despre comportamentul sexual în relaţia terapeut-pacient, pe care Paul i-l trimisese prin fax, Ernest a ridicat receptorul.

  — Mersi pentru „Romeo din cabinet şi doctorii îndrăgostiţi”! Doamne sfinte, Paul!

  — Ah, văd că ai primit faxul meu.

  — Din nefericire, da.

  — De ce „din nefericire”, Ernest? Aşteaptă un minut, dă-mi voie să trec pe telefonul fără fir şi să mă aşez pe scaunul meu confortabil. Am senzaţia că asta o să fie o conversaţie histrionică… OK… Acum, din nou, de ce „din nefericire”?

  — Pentru că nu există nici un „Romeo din cabinet”. În articolul ăla, autorul desconsideră ceva foarte preţios, despre care nu înţelege nimic. Limbajul trivial poate fi folosit pentru a vulgariza şi cele mai delicate sentimente.

  — Aşa ţi se pare ţie, fiindcă eşti prea implicat pentru a-ţi da seama ce se întâmplă. Dar trebuie să înţelegi cum se văd lucrurile din exterior. Ernest, de la ultima noastră discuţie mi-am făcut griji din pricina ta. Ascultă ce spui: „avem o relaţie autentică, îmi iubesc pacienta, are nevoie de atingeri, eşti suficient de flexibil încât să-i oferi şi apropierea fizică de care are nevoie pentru a coopera în cadrul terapiei”. Cred că o cam iei razna! Cred că o s-o încurci rău de tot. Uite, mă cunoşti – i-am ridiculizat pe freudienii ortodocşi încă de când m-am apucat de profesia asta, nu?

  Ernest a mormăit o aprobare.

  — Dar, în clipa în care decanul