Nici un răspuns de la Ernest.

  — OK, Ernest, uite o ghicitoare pentru tine: Ce femeie, dintre cele pe care le cunoşti tu, îţi iubeşte necondiţionat fiecare moleculă din corp? Trei încercări!

  — Of, nu, Paul. Doar nu ajungi iar la povestea cu mama. N-am negat niciodată faptul că am avut o mamă bună. M-a educat foarte bine în primii doi ani de viaţă. Am căpătat multă încredere în ceilalţi – de aici vine probabil şi dorinţa mea promiscuă să mă dezvălui în cadrul terapiei. Dar n-a ştiut cum să se poarte când am început să fiu pe picioarele mele. Niciodată, nici măcar în clipa morţii, nu m-a putut ierta pentru că am părăsit-o. Deci care-i ideea ta? Că la începutul vieţii am fost condiţionat aidoma unui pui de răţuşcă şi că de atunci mi-am căutat o mamă-raţă care să-i semene?

  Chiar şi aşa, a continuat Ernest – ştia bine ce trebuie să spună, mai avusese conversaţii similare cu Paul în trecut – recunosc asta, cel puţin parţial! Dar este o ipoteză atât de simplistă – că nu sunt decât un om mare în căutarea unei mame care să-l accepte aşa cum este. Asta-i o prostie! Sunt aşa, toţi suntem, dar şi mult mai mult decât atât. Greşeşti, iar aceasta este şi greşeala întregului demers psihanalitic, să uite că în prezent există o relaţie reală, care nu e determinată de trecut, care există în momentul pe care îl trăim; două suflete care se ating, influenţate mai mult de viitor decât de trecutul îndepărtat – de încă-nu, de destinul care ne aşteaptă. De prietenia dintre noi, de faptul că ne întâlnim pentru a ne confrunta şi a îndura vicisitudinile vieţii. Şi că o relaţie de forma asta – pură, plină de înţelegere, mutuală, egală – te eliberează şi reprezintă forţa cea mai puternică pe care o avem pentru a vindeca.

  — Pură? Pură? Paul îl cunoştea prea bine pe Ernest pentru a fi intimidat sau influenţat de peroraţiile lui oratorice. O relaţie pură? Dacă ar fi pură, nu te-aş bate la cap. Femeia asta te înnebuneşte, Ernest. Pentru numele lui Dumnezeu, recunoaşte!

  — O îmbrăţişare asexuată la sfârşitul şedinţei – atâta tot. Pe care o ţin sub control. Da, am fantezii. Am recunoscut asta. Dar le ţin pe tărâmul imaginaţiei.

  — Ei bine, bag mâna-n foc că fanteziile tale şi fanteziile ei execută un menuet umed pe tărâmul imaginaţiei. Dar zi-mi adevărul, Ernest, să mă liniştesc. Mai sunt şi alte atingeri? Atunci când stai lângă ea pe canapea? Vreun sărut nevinovat?

  Gândul de a dezmierda părul frumos al lui Carolyn în timp ce se apleacă înspre el i-a plutit prin minte. Dar ştia că Paul nu l-ar fi înţeles, că l-ar fi vulgarizat şi pe ăsta.

  — Nu, doar atât. Nici un alt contact. Paul, crede-mă, terapia decurge minunat. Mă descurc.

  — Dacă aş fi convins, nu te-aş cicăli. E ceva ce nu pot înţelege în legătură cu femeia asta. Să se tot dea la tine şedinţă de şedinţă. Chiar şi după ce îi vorbeşti limpede şi decis despre limite. Sau asta-i impresia ta. Acum, eu nu pun la îndoială faptul că arăţi superb – cine ţi-ar rezista văzându-ţi curuleţul ăla drăguţ? Dar se mai întâmplă ceva; sunt convins că tu o încurajezi în mod inconştient… vrei sfatul meu, Ernest? Sfatul meu e să dai bir cu fugiţii. Acum! S-o trimiţi la o terapeută. Şi să renunţi şi la experimentul tău cu dezvăluirile de sine! Sau să te rezumi la aplicarea lui asupra unor pacienţi bărbaţi – măcar deocamdată!

  După ce a închis telefonul, Ernest a început să se plimbe de colo-colo prin cabinet. Întotdeauna îi spunea adevărul lui Paul, iar omisiunea asta îl făcea să se simtă singur. Ca să-şi abată gândurile de la asta, s-a apucat de răsfoit corespondenţa. Pentru a-şi reînnoi asigurarea de malpraxis, trebuia să completeze un formular doldora de întrebări referitoare la relaţiile lui cu pacienţii. Erau întrebări explicite, îşi atingea vreodată pacienţii? Dacă da, în ce fel? Ambele sexe? Câtă vreme? Ce parte a corpului pacienţilor atingea? A atins vreodată sânul unei paciente, fesele sau alte părţi erogene ale corpului? Ernest a simţit impulsul să sfâşie formularul. Dar n-a îndrăznit. Nimeni nu îndrăznea în vremurile astea pline de litigii să profeseze fără asigurare de malpraxis. A luat din nou formularul şi a bifat „da” la întrebarea „Vă atingeţi pacienţii?” La întrebarea „În ce fel?” a răspuns „Dau mâna cu ei”. La toate celelalte întrebări a bifat „nu.”

  Apoi Ernest a deschis dosarul lui Carolyn, să se pregătească pentru următoarea şedinţă. Gândurile i-au zburat pentru o clipă la discuţia cu Paul. S-o trimită pe Carolyn la o terapeută! Nu s-ar duce. Să renunţe la experiment? De ce? Funcţionează, face parte din proces. Să renunţe la sinceritate faţă de pacienţi? Niciodată! Adevărul m-a băgat în asta, şi tot adevărul o să mă scoată!

  Douăzeci

  Vineri după-amiază, înainte de a încuia uşa cabinetului, Marshal a mângâiat cu privirea obiectele pe care le iubea. Totul era la locul lui: vitrina lucioasă din lemn de trandafir care conţinea paharele de sherry cu piciorul răsucit, sculpturile din sticlă, Muchia aurită a timpului. Şi totuşi, nimic nu reuşea să-l bine-dispună sau să-i micşoreze nodul din gât.

  Închizând uşa, s-a oprit şi a încercat să-şi analizeze neliniştea. Nu era cauzată doar de întâlnirea programată peste trei ore cu Shelly, la Avocado Joe’s, deşi Dumnezeu ştie că asta îl îngrijora destul. Nu, era cu totul alta chestiune: Adriana. Nici la începutul săptămânii nu venise la întâlnire, şi nu telefonase s-o anuleze. Marshal era descumpănit. Pur şi simplu nu pricepea; o femeie cu educaţie aleasă şi reputaţie desăvârşită nu se poartă aşa. Marshal s-a plătit cu încă două sute de dolari din banii pe care i-i dăduse Peter, de data