Poate că făcuse o greşeală strategică acceptând s-o trateze chiar şi în cadrul unei terapii de scurtă durată. Poate că ea avea mai multe rezerve faţă de căsnicie decât recunoscuse în faţa lui Peter şi poate că îi era jenă să discute despre ele. În fond, el fusese terapeutul lui Peter, fusese plătit de Peter, şi acum era partenerul de afaceri al lui Peter. Da, cu cât se gândea mai mult, cu atât se îndoia mai tare că procedase corect. Exact asta, şi-a spus în sinea lui, e problema cu încălcarea regulilor – panta alunecoasă, o alunecare o provoacă pe alta.

  Trecuseră trei zile de când o sunase pe Adriana, şi încă nu primise răspuns. Nu îi stătea în obicei să îi telefoneze de două ori unui pacient, dar Marshal a descuiat uşa, s-a întors în cabinet şi i-a format din nou numărul. De data asta i s-a spus că linia fusese deconectată! Compania telefonică nu putea să-i dea mai multe informaţii.

  În timp ce Marshal conducea spre casă, se gândea la două explicaţii diametral opuse. Ori Adriana şi Peter, probabil provocaţi de tatăl ei, s-au certat îngrozitor, iar ea îşi dorea să nu mai aibă nimic de-a face cu un terapeut care are o relaţie cu Peter, ori Adriana se săturase de tatăl ei şi, dintr-un impuls, s-a urcat în avion pentru a se duce la Peter, în Zürich – în ultima şedinţă ea a făcut o aluzie la faptul că i se părea dificil să rămână departe de Peter.

  Dar niciuna dintre ipotezele astea nu explicau de ce nu îi telefonase. Nu, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai convins devenea că era vorba despre ceva de rău augur. Boală? Moarte? Sinucidere? Următorul lui pas era evident: trebuia să-l sune pe Peter în Zürich! Marshal a aruncat o privire la Rolexul lui, exact până la milisecundă. 6 p.m. Asta însemna 3 a.M. În Zürich. Era nevoit să aştepte până după întâlnirea lui cu Shelly şi să-l sune pe Peter la miezul nopţii – ora 9 a.M. În Elveţia.

  În timp ce deschidea uşa garajului pentru a parca, a observat că maşina lui Shirley nu era acolo. Ieşise. Ca de obicei. Acum asta se întâmpla atât de des, încât Marshal nu-i mai ştia programul: dacă muncea până târziu, făcând practică în spital, dacă asista la unul dintre puţinele cursuri de psihologie clinică pe care le mai avea de făcut, dacă preda ikebana, dacă participa la vreo expoziţie de ikebana sau dacă exersa meditaţia la Centrul Zen.

  Marshal a deschis uşa frigiderului. Nu era nimic înăuntru. Shirley încă nu se reapucase de gătit. Ca de obicei, lăsase un aranjament floral pentru el pe masa din bucătărie. Sub vază era un bilet în care îi scria că o să se întoarcă înainte de ora zece. Marshal a aruncat o privire scurtă aranjamentului: un model care conţinea trei cale, două albe şi una de culoarea şofranului. Tulpinile lungi şi graţioase ale unei cale albe şi ale celei de culoarea şofranului se împleteau, fiind separate de o masă densă de lăstari roşii de nambia berries care veneau dinspre a treia cală, ce alunecase departe de celelalte şi se apleca periculos de mult peste marginea crăpată a vasului de ceramică de culoarea levănţicii.

  De ce îi lăsa ea oare aranjamentele astea florale? Preţ de o clipă, doar preţ de o clipă, lui Marshal i-a dat prin cap că Shirley folosise cale albe şi de culoarea şofranului foarte des în ultima vreme. Dorind parcă să-i trimită un mesaj. Dar şi-a alungat imediat gândul. Timpul irosit cu asemenea aiureli efemere îl exaspera. Existau atât de multe moduri mai bune de a-şi petrece timpul. De pildă, să gătească cina. Sau să coasă câţiva nasturi la cămăşile lui. Sau să-şi termine disertaţia care, deşi excentrică, trebuia să fie gata înainte de a începe să încaseze bani de la clienţi. Shirley se pricepea de minune să pretindă drepturi egale, se gândea Marshal, dar se pricepea de minune şi să piardă vremea şi, atâta timp cât soţul ei era prin preajmă ca să plătească facturile, se mulţumea să amâne pe termen nedefinit momentul în care să intre în lumea adulţilor facturabili.

  Ei bine, el ştia cum să-şi folosească timpul. Dând la o parte aranjamentul floral, a despăturit ediţia de după-amiază a ziarului Examiner şi şi-a calculat profitul acţiunilor la bursă din acea zi. Apoi, încă tensionat şi nervos, s-a decis sa facă exerciţii la Nautilus, şi-a luat geanta cu echipament sportiv şi s-a dus la YMCA. Mai târziu, la restaurantul din Avocado Joe’s, avea să şi mănânce.

  Shelly fluiera „Tralala-tralali, tralala-tralali, mama mia, ce frumoasă zi!” pe drumul spre Avocado Joe’s. Avusese o săptămână bestială. Jucând tenis excepţional, îl calificase pe Willy în turneul de dublu seniori din California şi avea o şansă şi la campionatul naţional. Dar mai erau şi altele, multe altele.

  Willy, în culmea euforiei, îi făcuse lui Shelly o ofertă care, dintr-o singură lovitură rapidă, îi rezolva toate problemele. Willy şi Shelly hotărâseră să mai rămână o zi în sudul Californiei, pentru a prinde cursele din Hollywood Park – Willy avea un cal de doi ani pe nume Omaha, care alerga în cursa specială de juniori din Hollywood. Willy era mort după Omaha şi după jocheul care-l călărea: deja pariase o grămadă şi îl îndemna şi pe Shelly să facă la fel. Willy a pariat primul, pe când Shelly a mai zăbovit în spatele clubului, încercând sa găsească un cal performant, pentru un al doilea pariu. Când s-a întors Willy, Shelly a plecat să parieze. Totuşi, Willy, după ce a văzut calul în boxă şi a admirat coapsele negre, musculoase şi zvelte ale lui Omaha, observând, de asemenea, că favoritul cursei transpira abundent – „detoxifiere” -, s-a grăbit să revină în faţa ghişeului de pariuri. Tocmai mai