— Da, aşa e… de la un timp Olga se arăta nervoasă, foarte neliniştită. Şi-mi tot cerea să mă uit într-o anumită direcţie. Însă de fiecare dată când mă uitam încotro zicea ea nu vedeam nimic.

— Totuşi, ea vedea ceva, zise Adrian, stăpân pe logică. Să nu uităm că tu lucraseşi foarte mult în ziua şi în seara aceea, iar ea era cu mintea şi ochiul limpede. Şi apoi ea n-avea de unde să ştie, de altfel, că Şandru avea acea statuie în braţe. El a plecat în urma voastră şi nimeni până atunci nu bănuia c-o să se repeadă să ia statuia, bustul ei de lut. Deci Olga l-a văzut într-adevăr, dacă ţi-a spus că e vorba de unul cu ceva în braţe. Şi încă ceva: puteau fi doi: el, şi şoferul – care are o moacă! – ai văzut ce moacă are? Poate că nici n-a vrut decât să-ţi tragă o mamă de bătaie, dar văzând că ţipă Olga când te-au aruncat în apă, au lichidat-o şi pe ea – prin lichid – adică aruncând-o în lac. Ea s-a înecat, şi tu ai scăpat, ca prin minune, revenindu-ţi din şocul primit în urma loviturii exact în fundul lacului şi, ca un taur ce eşti, găsind destule resurse să te salvezi.

Toţi ascultară, zâmbind, raţionamentul, poate voit şarjat, al lui Adrian.

Amzulescu ridicase farfuria din dreptul uşii, de teamă să nu dea nevastă-sa în ea. Înmuindu-şi degetul în gipsul, pe punctul de a se închega, încercă să-i arate lui Val cam cum se produce fenomenul de „cutare” a timpului. La un anumit punct mâna i se opri: gipsul se întărise.

— E prea târziu, spuse el… Acum totul s-a înţepenit.

LUCRURILE aveau să se precipite în lunile următoare, bogate în evenimente. Luaseră, desigur, nu întorsătura fantastică, preconizată de Adrian, – cum stătea cu coloana vertebrală „făcută zob” pe scândura aceea de călcat, el vedea în realitate mai mult decât trebuie –, ci mai degrabă se aşezaseră, se bătătoriseră pe latura lor realistă şi oarecum banală. Mult mai târziu, Tudor avea să se-ntrebe dacă nu cumva era de preferat prima ipostază, cea fantastică, oricum mai uşoară, mai de suportat şi parcă „mai a noastră”. Banalitatea, în stupiditatea ei, e crâncenă, mai dramatică de multe ori. Vine ca un tăvălug care nivelează totul, zdrobind şi pietre, dar şi flori şi, în şoseaua netedă pe care o lasă în urmă, un ochi atent poate vedea amprente dureroase, elitre de zburătoare strivite şi petale.

*

Rămăsese suspendată parcă de o zi şi-o noapte. Cu toate sforţările, nu reuşea să depăşească un anumit punct. Observase, încă de când Val se mascase cu crengi prima dată, acolo în boschet, că ea rămâne în urmă, nu-l mai poate urmări. Ideea cu de-a v-aţi-ascunselea o avusese ea, nu el. Era noaptea lor de miere… se cerea multă imaginaţie şi amânarea, pe cât posibil, a orei aceleia. Ora de diamant. (Merge aşa, nu-i prea pretenţios spus?) Planul ei era să fugă într-o barcă, el s-o găsească acolo şi barca să fie prima lor casă… apoi totul să se clatine sub bolta înstelată. Numai dragostea îţi ridică ochii spre stele, vezi că eşti şi tu o părticică din univers, un centru. Şi fericirea lumii, echilibrul, depind şi de fericirea ta, cât suflet şi câtă faptă pui în iubire. Altfel, trup au şi broaştele. Când Val se duse în acel boschet, se auzi o bufnitură şi alergând la el îl găsi lat, şi aproape în nesimţire. Nu-l putuse ridica, fiind mult prea greu pentru puterea ei, şi se-ntorsese la bancă, şezând acolo şi plângând, cuprinsă de-o panică fără nume. Dintr-odată, în limpezimea aceea, care începuse să se facă în capul ei, îşi dădu seama că şi Val îi e un străin. Prăbuşirea lui – acolo, la câţiva paşi de ea – o duru, dar nu aşa de tare, ca şi când ai vedea un om beat pe trotuar, un nenea oarecare, îţi pare rău de el, te gândeşti c-ar putea răci, dar treci mai departe şi după câţiva paşi ai uitat. Atunci îi trecu prin cap că n-are niciun rost această poveste. Înţelesese prea puţin din tot ce-i vorbise – se prefăcuse că-l pricepe, în fond, era aici doar o nevinovată prefăcătorie feminină, o mică şi dulce capcană de amor; toate femeile îi încurajează pe iubiţii lor, mai ales când aceştia sunt nişte artişti sensibili, dându-le a înţelege că fac asta pentru că îi cunosc foarte bine, îi înţeleg (ce dacă se repetă cuvântul a înţelege!). Însă Olgăi îi fu ruşine de această mică stratagemă. Îi plăcea ce-i spunea tânărul artist, credea în el, i se păruse c-ar fi cu stea în frunte, dar… de la un punct îi era la fel de îndepărtat ca şi Şandru. Acela se arăta un om „tare descurcăreţ şi practic”, neputând fi urmat în toate consecinţele pragmatismului său. Acesta era însă un idealist, în sensul bun, un visător, visăros, ceva fără sfârşit în domeniul visului, care nu poate fi urmat în toate cutele fantasmagoriilor sale. Îl iubea? Nu-l iubea? Sigur, nu el făcuse alegerea, ci ea fusese cea care îl marcase, cum înseamnă pădurarul copacul de tăiat, ales pentru o talpă de casă. Deci nu mai era vorba de „n-am ştiut, n-am avut experienţă, m-a luat prin surprindere”. Ea căutase să-i placă, să şi-l apropie, tremura când îl ştia departe şi la gândul că nu va reuşi să-l „ia”. Să-l ia ca pe un obiect, ca şi când ar fi fost vorba de un inel, de ceva, şi voia neapărat să-l stăpânească. Acum, de când mergeau alături, îşi dădea seama că reuşise: omul iubit (da, îl iubea) era al ei… numai al ei, şi asta o sperie cel mai tare. Val n-ar mai fi putut fi înşelat – ca Şandru – la ce-i zbura mintea acum, Dumnezeule! Dacă ar fi avut chef, dacă s-ar fi îndrăgostit de