altcineva, de el i-ar fi fost ruşine – l-ar fi înşelat cu ruşine, cu jenă… îşi pierdea deci libertatea… Simţi că-i e rău. Se gândea alături, nu asta voia să „analizeze”, dar nu reuşea să prindă gândul exact, din mănunchiul mare de nuanţe, firul subţire şi dureros pe care voia să-l ia între degete, tocmai acel fir nu se lăsa apucat. Încă de la început s-a temut de noaptea aceasta. Ştiuse că va fi şi ultima cu Val încă de când porniseră amândoi în oraş, ieşiseră de la jocul de chibrituri, lăsându-i pe toţi nedumeriţi. Când Val zgâcină de poarta cimitirului, unde voiau să intre iniţial, cimitirul acela părăsit, peste drum de casa lor, ea încercase pentru o fracţiune de secundă bucuria inconştientă a „ultimului drum”. Poarta nu cedase, rămânea mută, zăvorâtă, grilajul era înalt, nu se putea sări peste el, şi pornind mai departe, îi fu oarecum ciudă că se îndepărtează de sentimentul acela obscur. Apoi uită, se luase cu dragostea năvalnică pe care o simţea pentru bărbat, şi abia de când apăru umbra lui Şandru – sau poate chiar Şandru – şi începu să-i fie frică, în suflet i se trezi, ca un laitmotiv, acea chemare stranie. De aceea îl şi îndrumase spre lacuri. Ştia ce are de făcut.

Val dormi cam o jumătate de oră, poate treizeci şi cinci de minute, acolo, în locul acela umed, trântit cu o bufnitură, ca un sac cu cartofi. Sau cu cocs. Cum azvârle hamalii sacii cu cocs în beciuri, pe fereastra beciului, din stradă: buf!

Olga îl aşteptă să deschidă ochii, deşi, pentru ce urmărea ea, mai potrivit era să plece imediat, cât el se afla în starea aceea. Voia însă să-l păzească, îi era teamă să nu păţească ceva, de pildă, să vină paznicul să-i dea în cap, ori să-l tragă pământul, să răcească. Ca şi când, dacă era ea aproape, el nu putea nicidecum răci – pământul ud n-ar fi îndrăznit să-l tragă! Aşa îşi închipuie femeile că au grijă de artişti, că simpla lor prezenţă le face bine! Vru să-l trezească. Dar Val se ridică singur. Veni lângă ea, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Era foarte liniştit, gata să înceapă cine ştie ce teorie despre cetatea Babilonului, pe care Alexandru cel. Mare năzuia s-o facă centrul lumii, capitala ambiţiei sale, capitala lumii întregi, pe care urma el s-o cucerească din aproape în aproape, râzând şi făcând şi tăind noduri gordiene – şi noduri din gât cu gât cu tot – până la vârsta de 65 de ani –, cât spera să trăiască. Cifra, Val o dădea ca aproximativă.

— De ce plângi? o întrebă.

— E o noapte ciudată, murmură Olga. Te-a lovit cineva în cap… doamne, eşti plin de sânge…

— Ce tot vorbeşti? Cine să mă lovească?

Totuşi, îşi scoase batista şi-o duse în creştet, ştia că acolo-l doare… batista se roşi imediat. Se vedea sângele purpuriu pe ea, pentru că ieşise luna, iar ţâşnise ca o minge deasupra apei, tocmai atunci. Cât fusese Val Tomiţă doborât acolo în iarbă, luna stătuse ascunsă în nori, intrase în cumuluşi odată cu el şi ieşise odată cu el.

— M-oi fi zgâriat cu vreo creangă, îngână, calm. Nu ştiu cum naiba am alunecat şi-am căzut… Nu trebuia să mă laşi…

Era un mic reproş, dar nu mai insistă, zâmbi şi zise:

— Gata! E rândul tău! Însă să nu te ascunzi departe, că nu te caut prea mult. Mai avem şi alte treburi în noaptea asta, decât să facem pe copiii de patru ani şi-o lună… şi-o lună de miere… Uite-o sus… e plină toată de urşi, ca un bârlog zgârie-nori… aşa, lingeţi-vă pe bot, fraţilor… hai, du-te colo după castanul acela… nu e la capătul lumii, ascunde-te, şi eu o să te găsesc, te voi dibui prin intuiţie… între timp o să ling cerul spre lună.

— Nuu! e prea aproape, făcu Olga. Nu mai plângea. Eu mă duc în direcţia aceea… să nu vii după mine înainte de-un sfert de oră…

O luă spre lac.

El rămase pe bancă… îşi mai tamponă o dată creştetul cu batista şi… deodată când îşi duse mâna acolo, simţi o durere cumplită, ca şi când i-ar fi căzut luna, în cap… Cu o bufnitură. Fu gata să înjure „Cine mă-sa mă tot bumbăceşte în noaptea asta: minunată?”, dar… adormi din nou… sau îşi pierdu cunoştinţa.

Olga ştia locul acela şi merse spre el cu ochii închişi… Vorba vine, cu ochii închişi, dar şi aşa nu se zărea prea bine, era iarăşi întuneric beznă. Merse la stăvilar, se opri abia când auzi apa jos fierbând. Cine se arunca acolo, nu mai scăpa, era un loc sigur, garantat. Fugise până aici, cu tot întunericul, ca să câştige timp, adică să apuce cât mai mult din cele cincisprezece minute, când urma să plece Val Tomiţă s-o caute. Să nu mai aibă nicio şansă, dacă s-a hotărât să termine odată cu totul, nu era bine să-şi mai acorde vreo şansă.

Acum stătea şi se uita în jos, aplecată peste parapet. Calcula dacă nu cumva a făcut vreo eroare?… Să nu fi nimerit în altă parte?… Inima îi bătea puternic, dar din cauză că fugise, nu că s-ar fi temut. Moartea, spunea un filosof grec, nici nu există, pentru că atâta vreme cât trăieşti nu are sens pentru tine, iar când vine ea nu mai eşti tu! Poate nu spusese chiar aşa, textual, dar asta era esenţa. Bine gândit, adânc. Pe greci nu-i întrece nimeni în adâncime. Or fi şapte metri? Apa vâjâise jos ceva mai tare, mai nerăbdător. Dar care era numele filosofului? Se gândi că moare în ignoranţă şi parcă-i părea rău; îşi dădu drumul cu siguranţa că poate şi-i aminteşte „pe drum”. O ajunge din urmă. Era într-adevăr curioasă să ştie dacă şi-i aminteşte sau ba. Şi mai era curioasă de un lucru: dacă e adevărat că în ultimele clipe muribundul îşi retrăieşte, caleidoscopic, toată viaţa. Se văzu fugind la şcoală pe gheaţă, alături de verişoara ei, care nimereşte dintr-odată într-o copcă; apoi, la ţipetele ei, apăruse Val, cerând-o în căsătorie şi plecaseră împreună acasă la el. Stătea cu încă doi prieteni şi… deodată îşi dădu