seama că era demult căsătorită. Şandru se afla şi el acolo, cu prietenii lui Val şi cu încă o fată, o anume Mimi. Apoi refăcu de zeci de ori drumul parcurs prin Bucureşti, – noaptea, ei singuri pe bulevarde, străzi şi fundături, îndrăgostiţi şi puşi pe şotii. Era ceva de basm în această fugă, însă nu găsea „fisura” pe unde se infiltrase fantasticul în realitate. În realitatea cea mai banală. Poate prin spărtura din capul bărbatului, pe unde se prelingea un firicel de sânge? La lumina lunii îl analizase, ca şi când l-ar fi pus sub microscop să vadă dacă e sânge adevărat şi nu vin. Val, cum e el trăsnit, ar fi fost în stare să-i joace o festă şi să aibă vin în căpăţână în loc de sânge. Îi fu ruşine că se speriase pe drum degeaba, nu era nimeni după ei, decât conştiinţa lor care le rămăsese în urmă. Conştiinţa – îşi spuse Olga, în modul cel mai didactic – rămâne în urma forţelor de producţie, cam cu un lat de palmă. Şi conştiinţa ei era vinovată faţă de Şandru, care reprezenta cu prestanţă forţele de producţie; nu, faţă de Val, pentru că îi dăduse a înţelege că ea ar fi fost o femeie ideală, muză etc… ceea ce nu corespundea cu stas-ul muzelor, femeilor ideale… Ha, ha! şi tocmai ca el să nu descopere aceasta, ea fugise… Se ascundea în moarte. Aştepta contactul, atingerea apei, cu înfrigurare. Nu ştia să înoate, spre norocul ei – deci, totul mergea ca pe roate. Cădea ca un pietroi într-o fântână… îi făcea – recunoştea – plăcere această prăbuşire… îşi aminti şi numele filosofului: Val… adică, nu, Tomiţă nu era grecul… Parmenide! zise ea… încercând o imensă bucurie, ca şi când ar fi făcut cine ştie ce descoperire, descoperirea vieţii ei… Da, descoperirea vieţii ei… pentru că acum începuse moartea. Începuse? Când? Se zbătea de câteva clipe deasupra prăpastiei, ceva o ţinea legată de parapet, ea se zbătea şi ţipa după ajutor. Însă în loc de „ajutor” rostea un alt cuvânt, care semăna cu „Parmenide”.

Izbuti să se prindă cu mâinile de bârnele podului. În primul moment, crezu că el o salvase. O prinsese cumva în braţe, sărind în ultimul moment, ca în filme. Îşi deznodă părul înfăşurat după bârnă, ca urzeala unui covor cu fir de aur pe sulul războiului de ţesut. În cele câteva momente, cât contemplase abisul – abisul nu era chiar fără fund –, mâinile îi lucraseră în neştire, tot jucându-se cu coama despletită şi o şuviţă groasă se înfăşurase, nu ştiu cum, după lemnul umed.

Îşi imaginase cum o să-i plutească părul pe suprafaţa lacului, peste două-trei zile… şi de aceea mâinile, degetele mângâiau oarecum postum acea podoabă, de care fusese atât de mândră. Când sărise, cineva o apucase straşnic, de păr… chiar podul, lemnul!… Şi-i fură suficiente câteva secunde, ca să se agaţe de parapet şi să „învie”… Acum o durea pielea până în tălpi, capul întreg, creierii, „măruntaiele capului”, vâjâiau cumplit…

Îşi strânse părul coc, cu gândul să încerce a doua oară, cu mai mult succes. „Sorţii de izbândă sunt de partea mea.” Dacă ar fi avut o foarfecă, s-ar fi tuns pe loc, spre a nu mai încăpea niciun dubiu… Ce fel de dubiu? În fond, dacă voia, cine-o ţinea? Acum se chema că are experienţa morţii, nu-i mai era frică de nimic. Oricum, nu era rău că mai smulsese vieţii câteva clipe. Îl auzi ţipând, se afla în mijlocul lacului… el era ori altul? O luă la fugă. Val făcea baie liniştit… Iar ieşise luna… şi din când în când înotătorul se dădea de-a scufundişul…

— Mă! Să nu faci vreo prostie, strigă Olga. Asta ar mai trebui acum. Nu departe de el îşi legănau şoldurile de dansatoare un cârd de bărci… şi îi fu necaz că n-avea cum să ajungă la el… nu-i lăsase şi ei măcar una…

— Egoistule! strigă de pe mal, ameninţându-l cu degetul.

Însă Val tocmai atunci dispăruse şi aşteptă cam multicel până reapăru. „Ce înseamnă să ştii să înoţi”, se gândi. Nu se întrebă ce rost avea el, cum ajunsese acolo, în mijlocul lacului, de ce n-o căutase, nu ştia nici cât timp trecuse de când îl lăsase acolo pe bancă… „Nu mă mai ascund”, ţipă ea disperată, abia acum o ajunsese disperarea. Şi fugi. Alerga ca o somnambulă prin parcul pustiu, negăsind ieşirea. Jocul lua întorsătura unei farse proaste. Simţea că ratase totul: viaţă şi moarte. Într-o noapte ratase totul. Trebuia să se întoarcă acasă, la Şandru: avusese şi ea o poveste, un roman de buzunar. O dureau ochii, ca şi când s-ar fi rătăcit într-un deşert şi un fir de nisip i s-ar fi strecurat sub pleoape, la urmă alte fire de nisip, la urmă dune întregi, deşertul întreg i s-ar fi mutat în lumina ochilor. Nu găsea ieşirea din parc. Se pomeni iar cam prin dreptul stăvilarului, însă, din instinct, nu se mai apropie de locul acela. Îşi aminti povestea cu labirintul şi iar o cuprinse spaima. Când ajunse în stradă, tremura ca varga. Stătu mult acolo până trecu un taxi. Făcu semn şi şoferul opri, dar taxiul nu era liber. În spate se afla un domn, Olga se aşeză lângă el, fără să spună un cuvânt. Văzând cum tremura, omul îşi dezbrăcă haina şi-o puse pe ea.

— Unde să vă lăsăm, doamnă?

Ea nu răspunse. Bărbatul o privi mult timp, fixând-o ca într-o ramă în semiobscuritatea taxiului.

— Tot la gară, îi spuse el şoferului.

*

— Asta ştiu, cunoaştem, zise Constantiniu, care asculta pentru a treia oară drama Olgăi… romanul ei, unicul ei roman de dragoste…

O statistică americană ne arată că 80% din femeile îndrăgostite au un punct mort, când vor să se sinucidă. Şi, adăugă el cu un zâmbet subţire, o umbră de surâs mai degrabă, aceeaşi statistică arată mai departe că 70% din aceste femei, mânate de dorul neantului, nu reuşesc să-şi ducă la capăt planul infernal. E ca un făcut! Ia trei bărbaţi care vor să-şi facă de petrecanie şi se vor sinucide toţi trei… mortal! Ia 5000 de fetişcane, dame, femeiuşti care doresc asta