şi abia una dacă va ajunge să-şi provoace oarecare arsuri la stomac, urmând a fi salvată ulterior la spital. Instinctul de conservare e mult mai puternic la femei decât la bărbat, tocmai pentru că ea poartă de la natură sarcina sarcinii, ca să-i zicem aşa, şi care e chiar sarcină pozitivă. Arătă cu degetul spre pântecul Olgăi. Stătea la o măsuţă joasă, pe care se aflau o veioză oarecare şi-o scrumieră de sticlă. Femeia se afla pe marginea patului; el fumase mult, în cameră te înecai în fum. Însă ei îi era teamă să deschidă fereastra „să n-o vadă cineva”. Trăsese, mai precis agoniza de câteva zile… de câte? la hotel – un hotel de mâna a treia din Cluj. Noroc că avusese buletinul în poşetă, putuse obţine o cameră. Bărbatul din faţă era persoana care o culesese de pe stradă şi-o luase cu el în tren. Băiatul de mingi, culegătorul de mingi dezumflate, ar fi zis Val.

Nucu Constantiniu nu credea chiar tot ce-i spunea frumoasa femeie. O privea ca pe un tablou ce aşteaptă a fi înrămat de el, din când în când zâmbea. Parcă totul îi suna cunoscut. Era un bărbat în toată firea, adică de vreo 25 de ani, şi cu multă experienţă, mai ales în această privinţă. Se afla oarecum la el acasă – femeile sunt câmpul meu magnetic, ogorul lui tata, obişnuia el să spună. Olgăi îi declarase din capul locului nu c-o iubeşte, că e mort după dânsa, declaraţii de-astea dulceag banale, ci că el e o lichea, un afemeiat notoriu – căsătorit prin fraudă prima dată, adică i se pusese la cale o „scenă”, cu o domnişoară foarte bine de altfel, pe care o şi iubise un pic.

— De ce prima dată? întrebă Olga, înseamnă că te-ai mai căsătorit o dată.

— Da, acum sunt pe punctul de a mă lega de mâini şi de picioare. Fedeleş, pentru a doua oară… şi tot pe bază de „scenă”. Altă dată, însă, n-o să mă mai vezi schimbând o vorbă, o silabă, c-o fată mare. Măcar de-ar fi unsă cu lăptişor de matcă! Sper că, în sfârşit, am găsit un suflet cald, normal, aşezat, care să nu aibă prejudecata purităţii. O întrebă din ochi. Ea se miră de această neruşinare şi mai ales de faptul că nu-l pălmuie.

Sunt, până la un punct, o victimă a eternului feminin, făcu Constantiniu pe martirul. Nu joc nici cărţi, nu beau că mă îmbăt ca porcul, dar îmi place să-i ofer o floare unei tipe, să-i spun o vorbă cu două-trei subînţelesuri şi aştept până când îşi alege un subînţeles… sunt foarte curios pe care şi-l va alege. O, foarte curios! De obicei, pe cel mai rău… asta mă întristează. Eu le acordam ispitelor mai mult credit. Viaţa e frumoasă, când o priveşti cu luciditate. E a celor îndrăzneţi. Nu sunt de acord cu biblia, în totalitatea ei, dar e acolo o maximă… sau nu ştiu cum să-i zicem, o cugetare, mă rog, un verset, care spune aşa: Cui are i se va mai da.

— Cine are i se va mai da.

— Da, ştiu, însă nu e traducerea bună. Corect e aşa cum spun eu: Cui are i se va mai da… Eu, ca să dau un exemplu concret, luat din viaţă, aveam la Iaşi, când eram student, un carnet de telefoane… cu coperţi albastre, file ferfeniţă, parcă îl văd. Eh, de-ar fi arătat carnetul meu de notiţe aşa, ajungeam doctor! La orice literă îl deschideam… era tot aia… Adică, alta, dar tot bine… una mai frumoasă decât alta, mai chipeşă, mai şic, înţelegi?… Şi se mai afla în grupa mea un coleg, un tip excepţional în felul lui, foarte citit, să-ţi scoţi pălăria în faţa culturii lui, căruia îi căzuse cu tronc una… Tăcu, îşi aprinse altă ţigară, pufăi, apoi continuă: Era prima lui ieşire pe ogorul minat, n-avea carnet de telefoane, n-avea nimic… Fără nicio experienţă, sărac precum Iov în faza a doua. O iubea… în primul rând că o chema… mitologic, iar el era un romantic. Şi în al doilea, pentru că această fată se nimerise a fi într-adevăr mai nu ştiu cum, avea pe vino-ncoa, dar un vino-ncoace violent, să-ţi baţi părinţii pentru ea, nu alta. Şi ce crezi? Mi-o prezintă într-o zi, bleguţul, îl pune naiba să se laude cu comoara din insulă… şi într-o lună eu şi cu dânsa ne aflam, împopoţonaţi şi cu flori în braţe, în faţa ofiţerului stării civile. Deci cui are i se va mai da! Constantiniu îşi aprinse altă ţigară, luat de amintiri.

— Îl cunosc pe colegul dumitale, zise deodată Olga. Ce mică e lumea! făcu ea, uimită că şi doi oameni… aşa de străini, cum era ea cu acel Constantiniu – îi spusese de vreo şapte ori cum îl cheamă, pentru că ea nu reuşea să-şi fixeze numele – pot avea cunoştinţe comune. Îl văzusem chiar în ziua aceea… E prieten cu logodnicul meu… adică fostul logodnic… despre care ţi-am spus… L-a adus în calitate de martor la întâlnirea cu Şandru, când venise să mă ceară de soţie! Începu să râdă… un râs nervos (bineînţeles), dar care arăta o oarecare detaşare faţă de trecut. E bine de dumneata, adăugă ea, ai un scop în viaţă… Plăcerea… poate că e aici o filosofie foarte adâncă… Citeşti filosofie?

— Da, operele clasicilor, minţi Constantiniu fără să clipească. Arăta oricum a om instruit. Câteodată trec şi eu prin momente de disperare, continuă el. Atunci îmi vine să-mi iau lumea în cap. Ştii ce greu e să lupţi pe mai multe fronturi? Dimineaţa nici nu fac bine ochi că zbrr! telefoanele. Nu răspund decât la vocile blonde, bineînţeles, dar tocmai acestea sunt cele mai pretenţioase. Pentru că fiecare vrea ceva de la mine; una să o duc la teatru, a doua să-i împrumut o carte, a şaptea ţine să mă vadă imediat „într-o problemă gravă”, şi aşa mai departe. Sunt – dacă nu e prea tare comparaţia – în situaţia lui Ion Vodă cel Cumplit când a fost legat de patru cămile care-l trăgeau turbate în patru părţi deodată.

— E prea tare