Cărți «Marin Sorescu citește gratis romane de dragoste .pdf 📖». Rezumatul cărții:
— Ai dreptate. Nu sunt un erou. Eu sunt o lichea.
— O lichea simpatică, zise Olga.
— Te rog frumos, dacă vrei, îţi cad şi-n genunchi („nu, nu e cazul”, „vă rog”), să nu te îndrăgosteşti de mine. Că sunt prins, momentan. Ce am făcut eu cu dumneata a fost aşa un fel… de a face faţă unei situaţii neaşteptate… unei ambuscade, cum se numeşte în termeni militari. Nu trebuie să cădem în greşeala nemţilor, care pierd războaiele tocmai pentru că deschid prea multe fronturi odată. Eu n-am niciun merit că am dat peste dumneata din întâmplare în noaptea de 13 spre 14. Să nu-mi mai spui că ţi-am salvat viaţa, că mă supăr. Dumneata – nu ştiu de ce îmi vine să-ţi vorbesc reverenţios – nu eşti dintre cele care renunţă uşor la viaţă. Când m-ai întâlnit pe mine, erai deja salvată. Eşti o femeie norocoasă din născare. (Olga se strâmbă, nu-i plăcu expresia „născare”.) Eşti frumoasă, mă rog, chipeşă, arătoasă şi asta înseamnă totul. Eşti prea frumoasă, şi asta îţi mai ia ceva înapoi. Într-un fel, e un pericol pentru mine că vin şi te vizitez în acest hotel. Abia am astupat gura clevetirilor… însurându-mă a doua oară… în ritm de marş forţat. (Nu ştiu ce am astăzi, îmi tot vin expresii militare.) Nevastă-mea, actuala, e reuşită în felul ei, dar nu se compară, bineînţeles, cu tine… Vezi că ţi-am zis „tu”. Îi luă mâna şi începu să se joace cu ea. Olga nu se opuse.
Dacă ar fi posibil, aş face un schimb… dar peste două luni aş vedea alta… care mi s-ar părea că are ceva în plus faţă de tine… şi m-aş duce după noua iluzie… şi e păcat să suferi… Femeile „bine” n-ar trebui, pentru Dumnezeu, să sufere decât aşa, de ochii lumii. Nu din toată inima, cu consum real de energie, avem nevoie de energia lor ca de uraniu.
— Şi prima soţie unde e acum? întrebă Olga, ridicându-se şi mergând la fereastră.
— I-am nenorocit viaţa… pur şi simplu i-am făcut-o ţăndări, i-am terfelit-o, i-am călcat-o în picioare. Sunt mai mult decât o lichea: sunt un om rău, care pângăreşte şi aduce nenorociri casnice celor care se prind ca vâscul de mine.
— Merita asta?
— Ea? Doamne, dar era un înger, îngeraşul meu. Merita orice altceva, dar nu ce i-am căşunat eu. Câteodată îmi vine nu ştiu ce să-mi fac… Sunt un om rău, da, da!
— Nu trebuie să-ţi pui cenuşă-n cap, zise Olga. Cu mine nu eşti în pericol. Nu căuta să mă îndepărtezi… Eu nu mă mai îndrăgostesc: Viaţa mea s-a isprăvit. În modul cel mai lamentabil, bineînţeles. Ceea ce mă îngrozeşte e că va trebui să merg până la capăt şi să mor de moarte bună.
— În toată tragedia asta nu dumneata eşti eroina principală, na! iar ţi-am zis dumneata, scuzaţi. Personajul tragic este altul.
Olga veni de la fereastră şi-i căută privirea lui Constantiniu. Acesta nu-şi feri ochii.
— Ştiu, zise ea.
Ochii bărbatului erau negri, chipul cu trăsături fine, puţin mai înăsprit de „greutăţile” vieţii arăta o pătrundere şi o inteligenţă pe care nu i le-ai fi dat de prima dată. Nici nu era greu de explicat succesul facil al acestuia.
— L-ai nenorocit… Să nu crezi c-o să te urască pentru asta. Dimpotrivă, o să se poarte ca şi când i-ai fi făcut cel mai mare bine. O să-ţi ceară să rămâneţi prieteni, să-i mai dai un sfat, din când în când. Cunosc tipul acesta de indivizi… Prietenul lui… curios că s-au adunat… e din acelaşi aluat! Mă aşteptam să mă provoace la duel… s-o pândească pe Diana şi s-o omoare… măcar să-i fi dat două palme! Nimic. I le-am dat tot eu, mai târziu. Ei, bineînţeles. N-ar fi exclus s-o ia şi de soţie, până la urmă, pentru că n-a mai fost în stare să iubească altă femeie. Ăştia sunt „fixiştii”, exact ceea ce nu reuşesc eu. Trebuie să le fim recunoscători, creează echilibrul, îi şi invidiez, într-un fel, pentru că nerealizându-se pe această latură, ajung oameni mari, izbutesc cu o forţă nemaipomenită în te miri ce domeniu. Dacă te uiţi bine la mine… cum te-ai uitat adineauri… o să vezi că sunt un ratat. N-am făcut nimic în viaţă şi nici n-o să fac… dacă vrei, punem pariu… ţii să punem pariu?
— Nu… nu… te cred pe cuvânt de onoare, zise Olga, cu o umbră de zâmbet.
— Am avut şi eu planuri… Nu de creaţie… pentru asta îţi trebuie şi un pic de scrânteală… să nu râzi… ceva aşa, care să nu te lase să dormi. Ori eu pe ce parte mă culc, pe aia mă trezesc. Adorm instantaneu, ca trăsnit. Creatorii, în schimb, suferă de insomnii, au cearcăne şi pe creier. Sau dau în darul beţiei. E şi ăsta un dar, dar cu însă, un fel de inspiraţie la ţoi. Am cunoscut unul care nu era interesant, nu-şi intra în eu decât de la un kil de votcă în sus. Atunci vorbea încontinuu. Odată a tăiat cu cuţitul cravatele celor de la masă, spre consternarea generală, zicea că e colecţionar. Dormea prin lifturi, căuta blocurile înalte. Pe la 3-4 din noapte, când se puneau scaunele pe masă la ultima bodegă, cine să mai circule cu liftul, să-l deranjeze? Îl oprea el la ce etaj voia, de preferinţă sus, că era mai cald, şi-l trezeau deşteptătoarele celor care plecau primii la serviciu. Altfel un om de zahăr, picta sticle goale, nuduri de sticle, că modele de-astea avea destule şi visa să-şi taie o ureche, pe la vreo treizeci şi cinci de ani, să-i ajungă pe Van Gogh. Deocamdată era pontator la un birt, ponta cine intră şi cine iese. După aia am auzit că s-a spânzurat, urcându-se în loc de scăunel pe o piramidă cu sticle şi dându-le brânci cu piciorul.
Se simţea o urmă de dispreţ în modul în care Constantiniu vorbea despre cunoştinţa lui, dispreţ izvorât poate din invidia celui lăsat în urmă de unul căruia nu-i vedea vreun merit deosebit. Planurile mele de viitor, – continuă el – erau mai modeste: să ajung director