de şcoală de fete, să mă evidenţiez pe tărâm obştesc etc. Şi-am fost împiedicat de ceea ce poetul numea „încreţirea lungii rochii”. Am urcat şi-am coborât de câteva ori… şi nu ştiu dacă acum o să-mi mai revin.

— Îţi revii…

— Într-un fel, tu m-ai salvat… nu râde!… Eram decis să mă las de acest viciu – că până la urmă e tot viciu, nu? Aş fi pierdut în felul acesta ultimul bun pe care mi-l mai oferă viaţa. M-aş fi întors lângă soţia mea, de-a doua. Şi i-aş fi rămas fidel. Ori asta ar fi fost îngrozitor.

*

Nucu se gândea că prea îşi toceşte pingelele pe toate drumurile. Văzuse cândva un brad gros, retezat, era scorburos pe dinăuntru, o funie de gol urca spre coroană şi ce-l impresionase fusese faptul că bradul absorbise pământ încercând să se umple, să se panseze pe dinăuntru. Disperarea te întoarce întotdeauna jos şi încerci să-ţi extragi sevele. Mângâindu-i părul, avea impresia că se pierde în rădăcini sub un mal. Foraje în eternul feminin, probe de etern feminin (aici îi veni să zâmbească). Olga avea reprezentări de zăpadă care scârţâie, ţurţuri, îşi aminti de excursia de la munte, făcută cu mai mulţi ani în urmă, iarna, când, pe o pârtie de săniuţe, ea neavând una, se dăduse pe un carton, alunecând nebuneşte pe zăpada cu gheţuş. Repetă chiar ţipătul când se oprise – văzuse în faţă prăpastia –, ca prin minune pe buza ei. Întâlnirea dintre bărbat şi femeie are o fluenţă a sa, dincolo de biografii – e ceva specios, de la specie citire –, nu mai eşti nici tu, Nucu, nici tu, Olga, ci două fiare care se luptă, se luptă fiarele din tine pentru om, ca viitorul să fie al omului, pruncul ce va veni. O femeie care a vrut să se sinucidă, a văzut moartea cu ochii, ori măcar cu un ochi, îşi continuă el salturile gândirii, salturi calitative bineînţeles, e o pradă uşoară. Atât de uşoară, că uneori n-o poţi duce, îţi amărăşte toate zilele. Însă îi simţea dulceaţa cărnii de petală de trandafiri şi digitaţia frenetică a pianistei care redescoperă o partitură pe care credea c-a pierdut-o pentru totdeauna. Ce muzicală e atingerea, paşii sunt căptuşiţi cu note, găseşti o notă agăţată de lobul urechii femeii iubite. Omul murind are grandoarea surpării universului, trage tot universul în piept şi se sufocă, şi gâfâie şi se îneacă voluptuos parcă. Olga se salvase de la înec pentru a se scufunda în perne? Glumiseră un pic la început, ca o tatonare, o tocmeală de cai la târg, între ţărani, unul vrea să vândă şi altul să cumpere, cu aldămaşul băut dinainte. Ea hohotise la observaţia lui că de la o vârstă problema devine foarte complicată pentru bărbaţi, Olga voise să-i expună filosofia ei: ce e femeia, după părerea sa, ce e ea – ea, Olga. Asta voia s-o ştie şi dânsa. Un caz ciudat, grav, complicat. Doar a încercat să se sinucidă, nu? Cum a eşuat, cum a alunecat „pe fâş”, cum ar fi spus Val. Dar cinismul lui Constantiniu o inhibă şi de aceea râse, ca să-i treacă puţin crisparea. Oblonul se zbătu de câteva ori, ca o pleoapă zgomotoasă a ferestrei, oprind parcă pentru câteva momente camera să vadă afară, iar cei doi tresăreau de fiecare dată când oblonul se dădea la o parte şi iar se pomeneau îmbrăţişaţi de lumină. Se confruntă puritatea cu cinismul, spuse Nucu. Deşi eu nu-s un cinic, ci un presocratic. (Te crezi, nu eşti nimic, eşti o cârpă, vru să-i replice Olga.) Se aflau iarăşi la măsuţa aceea joasă, de-o parte şi de alta, pieptănaţi de fiorii pe care parcă totodată şi-i mai filaseră şi oricum vlăguiţi, încercând acea sfârşeală, care te face să pari odihnit şi să arăţi bine.

— La ce te gândeşti? întrebă Nucu. Sau la ce vă gândiţi? Dacă vrei, vorbim iar cu dumneavoastră, pe mine nu mă deranjează. De altfel, când te văd, acum, cât eşti de frumoasă şi de distantă, mă sperii, mă înghiţi, parcă nici nu ne-am fi sărutat, nu ne-am fi apropiat buzele şi putem fi uşor Dumneavoastră cu D mare.

— Doamne, ce se întâmplă cu mine? izbucni femeia dar pe un ton foarte strident, că Nucu se şi sperie. „Hait. A luat-o razna”. Unde mă aflu? Ce caut la acest hotel, unde totul îmi e străin? Aşa-i că viaţa nu e o cameră, un hotel cu tapet cenuşiu şi cu oameni care vin şi pleacă zilnic cu geamantanul în mână, mereu alţii, unii mai simpatici, alţii mai puţin, dar vin mereu şi pleacă şi tu te uiţi după ei… şi atât… Asta să fie viaţa?

Nucu nu ştia dacă e o întrebare ori o constatare filosofică, iar dacă era vorba de-o întrebare, ce putea să-i răspundă?

— Da, acesta e un hotel... Desigur, ar fi fost mai frumos la o cabană. Sunt atâtea, care stau goale pe piscuri măreţe de munte (hai, să mai poetizez un pic), te iei după indicator şi dai de paturi adânci ca nişte catafalcuri – ştii versurile lui Baudelaire?

„Vom avea

Şi profunde paturi largi ca un mormânt.”

Eh, aerul curat şi priveliştea aceea să simţi că zbori nu alta… că lumea e a ta şi primeşti o medalie pentru fiecare respiraţie de ozon… nu ca aici… Hai să deschidem geamul… adică, nu, că mă văd din blocul de vizavi. Dar tu ai casa ta, reveni el cu picioarele pe pământ, de teamă să nu-i pretindă s-o ducă cine ştie-n ce vârf de munte.

— Nu mai am casă şi n-am avut niciodată!… Olga ar fi vrut să plângă, dar prezenţa individului o deranja. Pornirea să se limpezească în lacrimi… Dar nu putea de faţă cu un intrus.

— Bine, domnule, zise ea apoi, rece, eşti destul de limitat. N-ai ajuns niciodată la o trăire autentică, nici măcar femeia n-o cunoşti, ea nu e ceea ce crezi dumneata. Dacă ţi-au trecut atâtea prin mână, cum te lauzi, şi niciuna, ori toate laolaltă n-au izbutit să te scoată din starea de automulţumire în care te complaci, o automulţumire vecină cu prostia, înseamnă că totul