e zadarnic… N-au avut ce să scoată din dumneata… Eşti ca un om care are un pahar în mână şi toată viaţa stă cu mâna întinsă, tot zice „Hai noroc” şi nu pricepe nimic, de ce trec zilele şi de ce-ncărunţeşte.

— Aşa mai merge. Adineauri îmi era teamă că nu eşti zdravănă… la minte, că la trup… e material pentru doi-trei sculptori, îşi arătă Constantiniu un canin. Zi-i înainte… pentru că tare mă tem că ai dreptate. Reţin ideea cu paharul. Şi dumneata ai fost un pahar în mâna mea. O cupă de şampanie, am spus „Noroc” vieţii, dar n-am apucat să gust bine că am şi simţit amărăciunea. Da, da. Soarta mea e să ţin cupele astea frumoase de-un picior şi să mă împleticesc căutând alte cupe şi aşa mai departe. Ai dreptate. Dar ce pot face?

— Nu-mi pare rău că te-am întâlnit. Glasul Olgăi era acum foarte limpede, cristalul pur îşi arăta calitatea. Murdăria dumitale m-a limpezit. Meritam una ca asta. Cred că oamenii întâlnesc în viaţă întotdeauna ceea ce merită. Nu  ce ar dori ei, ci ceea ce merită şi dacă au destul cap să tragă învăţăminte, totul are un sens. Merse şi deschise larg fereastra. Şi cu asta suntem chit. Du-te.

Bărbatul sări şi închise geamul pe care o zbughiseră afară câteva muşte.

— Nu, nu acum. Mai avem de discutat, şi zgomotul străzii acesteia întotdeauna m-a inhibat.

O luă în braţe şi ea nu se opuse. Nucu era mult mai sigur pe sine şi nu ştiu de ce îi tot venea să fredoneze, culmea! un proverb: Pe unde culegeţi voi aşchii, eu am tăiat copaci.

— Îţi mulţumesc, zise el. Ce înseamnă să fie femeia trecută prin viaţă! (Şi întoarsă de la groapă, dar asta n-o mai spuse). Alta ar fi făcut mii de mofturi, fasoane, scene, mi-ar fi cerut o taşcă de certificate de bună purtare. Acum spune-mi, „iubito”, cum te cheamă. Şi să-i dăm un telefon drăguţului de el… „Cui”? — Soţului tău. Poate e îngrijorat îi îndrugi că ai avut o criză… să nu-ţi ceară acum nimic, că nu poţi să-i explici… şi că te-ai înfundat pentru câteva zile prin bibliotecile din Cluj. Te pregăteşti pe brânci pentru doctorat. Adică stai, că n-ai terminat încă facultatea. Oricum, chestie de fişe. Ba nu: ai văzut muzeele! Eşti năucită de impresii. Poţi să-i descrii vreo trei Rembranzi… nu contează că aici nu există nici unul… el se pricepe la artă? Aşa… şi te întorci la Bucureşti, îţi reiei viaţa… Facultatea ta nu e de aruncat. Fii fată cuminte şi te pomeneşti cu diplomă. Ce e soţul tău? Ce spuneai că e?

— Contabil, minţi Olga.

— Foarte bine, contabilii se dau în vânt după Rembrandt. Am văzut o firmă la Constanţa, pe care scria: „Vindem Ovizi”. Ce să fie, ce să fie? Intru şi… era vorba de mici statuete cu Ovidiu. Îi spui c-ai venit la Cluj din cauza unui tablou celebru, care se găseşte numai aici, l-ai admirat şi-i descrii stările sufleteşti prin care ai trecut, privind pânza. Femeile când aud cuvântul pânză se gândesc, nu ştiu de ce, la rochii. Închipuieşte-ţi că sunt cărţi întregi, romane, unde nu se descriu decât rahaturi de-astea – scuzaţi – ca şi când noi am fi toţi contabili, noi cititorii, şi habar n-avem, de fapt, ce pânză a mototolit eroina, care nu trăieşte – vizibil – decât în transcendental. Dădu s-o mângâie, însă ea tresări speriată, ca la atingerea unei reptile. Comparaţia e veche, dar alta nouă nu am. Se simţea jignită? Nu voise însă s-o supere. Îşi ceru scuze. Spuse că viaţa e mult mai bogată, şi dacă cineva vrea descrieri de micşunele în locul sevelor, licorilor şi sulimanelor sănătoase ale realităţii, cunoaşte el unul, un pictor de gang, cane e acum în faza „Micşunică”. Nu cel din lift, altul. Vinde petale imaculate. Soţului tău îi plac florile?

— Uite care e… situaţia, zise Olga cu oarecare trudă, ca şi când n-ar fi putut să se-adune. Voi doi vă asemănaţi.

— Cine?

— Tu cu bărbatul meu… aşa că nu-l mai batjocori. De fapt, nu înţeleg ce plăcere simţi să mă umileşti? Începu să plângă. Oblonul de lemn al geamului se izbi bătut de vânt şi pentru o clipă rămaseră în întuneric, ca şi când s-ar fi întrerupt curentul.

— Eu sunt o lichea, repetă Constantiniu, cu oarecare mândrie, ca şi când ar fi declarat: „sunt un geniu”. Nu ţi-am spus de la început? Şi mă mai găsesc şi într-o situaţie financiară îngrozitor de proastă. Oftă.

— Hotelul mi-l plătesc singură… murmură Olga,printre  sughiţuri…

— Bineînţeles… adică… de ce? Te rog, eşti invitata mea!

— Nu, am un CEC la mine… o să scot bani, nicio grijă.

Constantiniu păru a sta pe gânduri…

— A, atunci se schimbă lucrurile… N-ai putea să-mi împrumuţi şi mie, în caz că-ţi prisosesc (cât să-i cer? cât să-i cer?)… vreo 2000 de lei? Nu mai mult de zece zile…

(„Acum n-a mai rămas decât să mă bată, să mă calce în picioare, şi toată gama e epuizată – se gândi Olga. Aşa îmi trebuie! Trebuie să-i şi plătesc! Doamne, cât de rău am căzut!”)

Constantiniu păru că-i ghiceşte gândurile. Zise:

— Asta ţi-am spus-o aşa, ca semn că te consider un prieten apropiat… căruia poţi să-i destăinui şi necazurile. Altfel, n-aş fi îndrăznit… te rog să nu te gândeşti la cine ştie ce. Trebuie să scot azi, din pământ din iarbă verde, o sumă măricică. Necazul mi se trage tot de pe urma zeului Amor, cu accent pe A, cântat de Petrarca în neştire, cu nemiluita adică, dar, cred, şi în necunoştinţă de cauză. Nu ştiu ce mă face să bănuiesc asta. Şi pentru că tot începui, află adevărul până la capăt: sunt în proces de mai mult timp. Se aplecă şi-i şopti la ureche: Un individ mă acuză… Mai bine zis… nevastă-sa… Ştii, un truc, să scape ea basma curată. Ne-a surprins pezevenghiul, ce mai încolo încoace, şi ea, ca să vezi inspiraţie, prezenţă de spirit! a început să urle, să ţipe… Legitimă apărare… Eu am acceptat jocul… să salvez onoarea femeii, să vă salvez onoarea, frumoaselor mele doamne, cum zice Ofelia… şi iată-mă pe la tribunale… Bun! Ai fost vreodată la tribunal? Nu! Să