nici nu calci pe-acolo. Te rog eu, ocoleşte clădirile acestea masive. Deşi, ca material uman, peisajul e extrem de bogat. Acolo să vezi caractere, nu în piese! Acolo să vezi probleme de viaţă, nu în piaţă! Frământări de conştiinţă – asta mai puţin, colcăială de destine – asta mai mult. Tribunalul modern ţine locul tragediei antice. Corul e afară, la gard. La Bucureşti venisem să caut un avocat… Unul bun. N-am găsit… dar tot nu m-am întors cu mâna goală, plasă el o glumă. Şi-acum iată-mă cu procesul pierdut – adică nu s-a dovedit că ar fi fost chiar… –, altfel aş fi înfundat puşcăria. S-au bolmojit lucrurile… şi m-am ales doar c-o amendă. Oftă din nou, parcă din celălalt rărunchi, căci ştia să-şi dozeze of-urile.

Pe Olga o pufni râsul. În ce măsură era adevărată povestea şi în ce măsură era inventată, asta nu mai avea nicio importanţă. Ea însă îl caracteriză perfect.

— Pensie alimentară plăteşti? întrebă ea.

— Oho!

— După-masă scot banii şi-ţi dau 2000 de lei.

— Nu mai mult de două săptămâni, o asigură Nucu. Atunci am eu o combinaţie. De altfel, suma o posed şi-acum, dar ştie nevastă-mea de ea şi nu mă pot atinge.

Nucu plecă. Îi plăceau relaţiile care se stabiliseră între ei, deschise, de cârdăşie sinceră şi fără fasoane (cât de mult se înşela!). Deodată se opri locului. Şi dacă e vorba de o nouă înscenare, pusă la cale de vreunul, cu cine ştie ce scop?! Oare? Adică i se aruncă o p… în braţe – ştiindu-i-se năravul –, el slab de înger, se lipeşte ca prostul, ba-i cere chiar bani împrumut şi la prima ocazie, alt flagrant, altă nuntă, alţi lăutari! Ce-ar fi, în altă ordine de idei, să renunţe imediat la nevastă-sa, asta de-a doua, în favoarea acestei necunoscute? I-a plăcut trilul ei de sâni şi de conştiinţă. Cu soţia se certa de la un timp încontinuu şi tot ceea ce eternul feminin îi dădea pe-o parte, îi lua, ca să zic aşa, pe de alta. Bucuriile din oraş îi erau anulate, făcute zob, la domiciliu… şi viaţa un adevărat iad. La primul telefon public se opri şi sună acasă, la el. Îi răspunse soţia. Pretindea că-l aşteaptă..

— Lasă, că nu mă pierzi! zise el, cu tonul ocupat al omului care nu-şi vede capul din treburi. De-aia ţi-am dat telefon, să-ţi spun că mai întârzii. Mă duc la şedinţă. Ies de la una şi mă duc la alta, se răsti în aparat, cam enervat, probabil că soţia îi spusese „Ce atâtea şedinţe?” Aşa e în câmpul muncii.

Olga ieşi şi ea, puţin în urma lui, şi căută muzeul. Cum de nu-i trecuse prin cap până acum? De atâtea zile, cum de se mulţumea să stea închisă, ca o călugăriţă, şi să nu încerce măcar să cunoască cât de cât, oraşul?

Se împiedică de-o cărămidă, căzu şi se înecă acolo în faţa hotelului. Trecea prin valuri înspumate, apoi prin straturi de civilizaţie a apei la început irizate de raze, apoi tot mai întunecoase, şi nu mai ajungea la fund. „Atunci vasăzică am visat, acum mă suge copca.” Refăcu înecul pe uscat, cu tragerile la poligon acoperit, şi spaima din noaptea aceea, aţipită o clipă, fâlfâi în ea, cu aripi enorme. Noroc că nu-şi fractură piciorul, se ridică destul de uşor şi porni mai departe. Astfel i se imprimă oraşul, văzându-l cu ochi mari, încordaţi, de jos în sus, ca într-o decolare. Aviatorii de supersonice conduc aparatele stând întinşi pe burtă şi o vreme parcă încremeni şi ea, lipită de dunga albă ce despărţea mijlocul străzii. Avu impresia că zboară şi prin pământ, ghidând super-corpul ei, cam izbit dar încă ager, şi ascultând de comenzi, îndepărtându-se de locul incidentului, primul gând fu că a scăpat pe povârniş, căderea a fost un semn că năpârleşte de prăpăstii şi alunecări: nu păţise nimic, deci semn bun, de-acum încolo şerpoaica e-n altă cămaşă de curcubeu! Sorbi câteva străzi, ca pe-o cafea pe care-o găseşti bună şi tare, îi plăcură, plescăi din pleoape. Aşa cum le sorbea din ochi, casele erau plantate în lumină, ca nişte copaci plantaţi c-o pensetă uriaşă în alb, într-un cerc de zăpadă. Clujul se deşuruba circular în faţa ei, dându-i un sentiment de înălţare. Casele, ele însele, decolau spre dealuri. Iluminate, toate lucrurile parcă aveau alt sfârc – cum s-ar fi exprimat Val –, te pocneau cu prospeţime de ţâţă (aşa-i spusese el o dată textual). Îşi aminti cu silă scena şi iarăşi sări în poiana limpezită a unei noi existenţe, purificate. Bulevardele, străzile, cotiturile nu i se mai păreau goale, ca nişte sticle duse la vândut, la centrul de desfacere a sticlelor şi străzilor, odată cu borcanele de iaurt. Mergea prin forfotă, traversa pe roşu, claxonată de şoferii furioşi, dar protejată de dunga sa albă, ce i se lipise de palmă, atunci când căzuse, demarcând răul de bine. Aerul venea proaspăt, ventilat din zare. Oraşul părea o cetate, care îşi împinsese zidurile departe în arături şi de-acolo, peste ele, năvăleau şuvoaie de seve, miresme şi triluri. Lumina unui soare difuz – atâta strălucire „îngroşa” lumina, făcând-o ceţoasă – şi alte atribute insesizabile ale anotimpului, venise primăvara de-a adevăratele, oblonul acela care făcea pe ciocănitoarea voia să scoată larvele de sub coaja zidurilor la soare, îi făcea bine, lungindu-i faza de extaz, de adoraţie a naturii, la întrecere cu părul său de pe umeri… Nu se mai simţea o cafea amară cu zahărul alături. Calea pierzaniei alături, da, se purificase acum, se simţea trecută prin foc, căzuse dar se înălţase frenetic cu ochii ţintă în slavă. Totul nu fusese decât experienţă. Se îmbogăţise c-o experienţă pe viaţă şi pe moarte şi abia acum se simţea călită pentru omul pe care-l iubea. Căpătase puterea de a-l proteja. Îi devenise aproape soră, mamă, natură.

Râse de spaima de până acum, de-a nu fi recunoscută de cineva. Trecea printre oameni şi nu întâlni decât străini simpatici. E adevărat că unii întorceau capul după ea, dar asta i se întâmpla în mod frecvent, şi nu era un gest de „recunoaştere”, ci pur şi simplu curiozitate. „Deci încă mai au ce