Val însă n-avea de unde şti că Olga, Olguţa lui, se simte mai bine, căzuse în mocirlă, se stropise un pic pe glezne, dar se simţea „înviorată”. După discuţia cu familia Amzulescu, continuată apoi până noaptea târziu cu Tudor şi cu Adrian, lui îi sporise neliniştea, intrând chiar într-un fel de panică. Nu era exclus să-şi fi pus capăt zilelor, de-adevăratelea, şi el să rămână singur pe lume. Se şi vedea singur şi fără niciun rost, rătăcind de ici-colo, fără Olga – fără nimic. Într-una din zile, se pomeni chemat la miliţie şi dădu o declaraţie în legătură cu Olga. Când o văzuse ultima dată, în ce împrejurări, cum interpreta dispariţia ei. Fusese primul care anunţase organele de acest caz, încă din noaptea aceea. Dar de ce tocmai acum acestea se formalizau? De ce atunci parcă nu-l crezuseră, iar acum se simţeau obligate să facă cercetări? Era prin urmare la mijloc şi o plângere a lui Şandru. Val se duse la doamna Chetroiu şi-o rugă, când îi vine „forţa publică”, să-l anunţe şi pe el, voia să-i ceară un sfat. „Forţa publică” era după uşă, începu să tuşească şi ieşi la iveală, ca şi când ar fi stat după uşă cu o treabă oarecare. Sculptorul îi spuse de păţania lui, eşecul lamentabil în materie de amor, că nu la toţi le merge strună, şi-i făcu cu ochiul. Adică el ce credea, el ca miliţian? Acesta îi relată o mulţime de cazuri similare şi regretă că nu fusese pus la curent încă din prima zi. Sunt unele care fug de la bărbaţi – explică miliţianul, în modul său simplu şi convingător – din cauză că au primit o palmă, s-au certat pentru o plăcintă cu dovleac ori aceia s-au pronunţat cu vorbe urâte împotriva lor, că varza e prea arsă, de exemplu, ori că s-a afumat. Acestea se întâmplă numai în primul an de căsnicie. Când bărbatul vine prima oară beat, când lipseşte prima noapte de acasă, fără să dea explicaţii că a fost în interes de serviciu şi aşa mai departe. Deci problema socială care s-ar pune ar fi să se lămurească persoanele civile – soţii, vreau să spun – să se poarte manierat măcar în primul an. Până trec hopul!

— Nu s-ar putea să se înceapă direct cu anul doi?

Doamna Chetroiu, căreia tânărul îi era simpatic, tocmai pentru că era talentat – masca se afla agăţată de perete, la loc de cinste – şi mucalit, râse din toată inima.

Între timp însă, aşteptând să se potolească hohotele acestei femei de treabă, Val deveni iarăşi grav şi neliniştit.

— Nu mă interesează de ce-a fugit de la bărbatu-său, astă îl priveşte pe el. Mă doare doar de ce-a fugit de la mine.

— Din nepotrivire de caracter! spuse miliţianul, cu toată convingerea. Şi eu sunt căsătorit, mărturisi apoi, adresându-se mai mult doamnei Chetroiu, ca şi când acum îi spunea acesteia noutatea. Dar mă nepotrivesc în caracter cu dânsa, iar dânsa nu poate fugi de-acasă fiind mai mult sau mai puţin paralizată… Oftă, se vedea că e la mijloc o dramă. Val îl compătimi sincer, mai mult pentru faptul că dacă tot era pus pe schimbări nu şi-a găsit şi el una mai tânără şi mai nurlie. Voi să spună asta chiar tare, în public, dar se temu că nu va fi înţeles bine.

— Acum totul e să nu se fi întâmplat ceva cu biata făptură! spuse doamna Chetroiu, amintindu-şi c-o văzuse o dată ieşind din odaia dumnealor. „Doamne, ce bibelou! Ce bonjuristă!” exclamă ea. „Uite, aşa avea un păr’” – şi arătă pe miliţian lungimea presupusă a părului Olgăi. Îi venea acestuia cam până la carâmbul cizmei. Ar fi mare păcat să se prăpădească mândreţe de copilă. Dragă, îl rugă ea pe Trică – aşa-l chema deci pe miliţian – nu poţi să faci ceva? Tu ai puterea în mână, eşti omul legii. (Ca şi când miliţianul ar fi putut să învie şi morţii!)

— Să vedem, să nu ne pripim, zise acesta prudent. Bine că s-a procedat de la început legal, e just că aţi anunţat organele imediat după ce s-a desfăşurat accidentul.

— Nu s-a desfăşurat niciun accident, m-am pomenit fără ea, pur şi simplu. Eram lângă lac, ne plimbam noaptea pe la ora trei.

— Avea înclinaţii spre înec? se interesă madam Chetroiu.

— Poate cu vreo banană, cu vreun covrig. N-am auzit-o niciodată că vrea să-şi pună capăt zilelor… şi cu atât mai puţin nopţilor.

— Aţi jignit-o cu ceva? întrebă miliţianul.

— Da, i-am vorbit despre Babilon, zise Val. Poate asta s-o fi deranjat, că nu pot s-o duc să-şi petreacă o noapte în cel mai frumos oraş din lume, în Babilon, şi să i-o prezint întâi lui Hammurabi, să-i dea un autograf pe cod, apoi lui Alexandru cel Mare. Poate asta a jignit-o.

— Ce babilonie! interpretă Trică, în felul său, istoria antică şi contemporană.

Apoi îi promise să se intereseze îndeaproape de caz. De data aceasta tonul era cel adecvat, adică aspru, neînduplecat, de om pus să păzească o intersecţie, unde a dat peste infractor.

— Voi cerceta în primul rând accidentele de circulaţie din perioada respectivă – circulaţie autorutieră.

— Şi navală, dacă se poate, adăugă Val.

— Bine, bine. Daţi-mi, vă rog, numărul de buletin:

Val scoase buletinul şi i-l întinse. Miliţianul îl cercetă cu mare atenţie, îl duse în zare, dădu cu unghia să vadă dacă poza e bine lipită, apoi începu să se scarpine-n cap.

— Dar dumneata stai aici fără mutaţie! exclamă el, aproape uluit, mai uluit decât dacă ar fi găsit-o pe Olga moartă chiar acolo pe buletin, aşa să fi fost buletinul un fel de catafalc şi el să descopere acolo o femeie moartă.

— Nu asta e problema, încercă tânărul să minimalizeze neregula din buletin. Zilele astea îmi vine mutaţia, sunt toate formele depuse. V-am cerut un sprijin şi un sfat moral. Aşa ca între vecini, adăugă pe un ton de lapte şi miere.

Omul se îmblânzi. Îşi notă seria şi numărul buletinului şi-i promise tot sprijinul.

— Vă place? zise Val, arătând masca mortuară,