pe care acum o văzuse atârnată acolo pe perete. Întrebase, fiindcă simţea nevoia să mai spună ceva înainte de-a ieşi din acea complicaţie inutilă cu inimosul slujbaş.

— A, foarte mult. Leit maică-mea! Doamna Chetroiu începu să plângă. Sunteţi grozav de talentat, continuă ea – deci pentru asta plângea – şi duduia e ca o regină. Să vă ajute Dumnezeu să vă înţelegeţi. „A abdicat”.

„Dinspre partea ei sunt asigurat” îşi zise el, întorcându-se în cameră.

În după-amiaza zilei următoare, îl convinse pe Adrian să-l ducă la Ruxandra – poate ştie ceva, i-o fi spus ei ceva. Adrian se lăudase a cunoaşte adresa acesteia. Merse şi Tudor. „Era bine dacă-i dădeam un telefon înainte, că n-o fi acasă”, zise el, pe când orbecăiau pe coridorul întunecos de la mansarda spitalului.

Bătu Val în uşă, tare şi cu forţă. Se deschiseră întâi uşile vecinilor – în dreapta şi-n stânga, două dudui scoaseră capul să vadă cine e. Zărind mai mulţi bărbaţi, capetele pline de bigudiuri – presa pe-o săptămână – dispărură pe dată.

— Intră! se auzi vocea Ruxandrei.

Uşa era încuiată. Ea se repezi şi răsuci cheia, apoi se vâri iarăşi în pat – nu intra până nu-ţi spun eu gata, strigă. Gata!

Trio „Flax” păşi pragul. Adrian înainte, ca veche cunoştinţă.

— Stai aşa, nu te deranja, scumpo, zise el. Nu ţi-am ştiut numărul de telefon, că te-am fi anunţat. E vorba de ceva grav.

— Aşa grăieşti tu întotdeauna, când vrei să mă ai, răspunse Ruxandra, cu o voce răguşită şi parcă prea joasă pentru făptura ei, fragilă şi dantelată, aşa cum se ghicea sub plapuma roz.

— Poftim? Adrian se roşi, până în vârful nasului.„Să mă ai sictir, să nu înţelegi greşit”, adăugă iute fata. Aceştia sunt prietenii mei, reluă Adrian, Val Tomiţă şi Tudor Frăţilă. Ţineau de multă vreme să te cunoască, hm! ca pe-un cal breaz. Ruxandra nu aşteptă să-şi termine Adrian prezentările, şi începu discuţia separat cu Val, luându-l, după felul ei familiar, direct de guler, cum ar veni.

— Bine, domnule! Bine, lichea pusă-n gips, iartă-mă că-ţi spun aşa, vasăzică dumneata eşti vrăjitorul din Salam, care suceşti capul puicuţelor, când încă au caş la gură. Unde e Olga, de ce o ţii în fân? Vezi să nu mănânce prea multă lucernă! De când e cu dumneata, ce? Şi-a uitat prietenele! Să nu te văd în ochi. Ieşi afară! Nu era însă un ton prea autoritar, era un fel de teatru, jucat cum dădea Dumnezeu, şi Val nu numai că nu ieşi, ci simţi nevoia chiar să se apropie de creatură şi s-o privească mai bine, să i se uite în creştet.

— Să nu încurcăm borcanele, madam Cocean. Acum ne vedem pentru prima dată, poate mă confuzi. Şi, la urma urmei, eşti cocean cocean sau cocean ciocan de porumb, cum se zice în Moldova la cocean?

Ruxandrei, care proceda întocmai cu toate noile cunoştinţe, i se întâmpla să primească de cele mai multe ori aceeaşi replică: „Mă confunzi”, de unde putea deduce cât de stereotipă e uneori vorbirea umană, putea ajunge la concluzii pesimiste în ce priveşte diversificarea temperamentelor.

— Nu confund pe nimeni, nu-ţi fă griji! zise ea. Unde e femeia? Unde-ai ascuns-o?… oţule! Acest oţule îl îmblânzi oarecum pe Val. Tipa nu-i era simpatică, ba chiar simţise un fel de repulsie, dinainte de-a o vedea. Olga îi spusese câte ceva despre ea şi el o cam încadrase pe meridianele şi paralele reale, aşa, pe „neve”. Acum faţa ei, oarecum lăptoasă, pielea subţire şi străvezie, ochii cu cearcăne mari ca la persoanele care pierd nopţile, părul cam lălâu, nu erau de natură să i-o apropie. Dar poate că fata avea, puţin spirit, acest oţule arăta ceva. Era un indiciu. Rămânea însă de văzut.

Ruxandra, considerând discuţia cu sculptorul încheiată, îl pusese la punct din trei vorbe şi-un cuvânt, trecu la Tudor.

— Şi tu de ce nu mai scrii?

— Pune, domnule, mâna pe condei, pe japcă şi arată-le ăstora (ăstora – ca şi când ar fi fost vorba de Val şi de Adrian) ce înseamnă dăruire, talent autentic, geniu, nu lucru scremut, cum fac ei.

— Poate aveţi febră, zise Tudor, cu timiditate. Eu n-am greşit decât cu două-trei poezii şi m-am lăsat de scris.

— Păi asta e… că te-ai lăsat! De ce te-ai lăsat, ia spune? Deziluzie în amor? Dar nu vezi că pute oraşul de femei? Dă cu banul, ia-ţi ce-ţi trebuie… pe cine pică... Protest contra modului în care se exercită critica literară? Ăştia critici? Tu! Abia ieri i-au dat drumul lui Eminescu cu trei poezii – şi-alea ciuntite. Curaj la ei… cât glas la peşte. Ia stai aici pe pătuţ lângă tanti şi explică-te.

— Şi noi putem să ne retragem, ha-ha! făcu Adrian. Văd că te dai la trufanda.

— Termină, mă, cu prostiile, ce ştii tu? Talentele autentice trebuie încurajate, oblojite.

— Să te punem la Direcţia literară, zise Val. Te luăm cu pat cu tot… tot suntem trei, şi deschizi un salon literar acolo. Îi înveţi pe ăia literatură. Dădu să apuce de capul patului, – dar Ruxandra ţipă:

— Nu mişca atelajul, că am un termometru la subsuoară! Chestii femeieşti… Ce ştiţi voi, bărbaţii… Voi ştiţi una şi bună – şi nici pe-aceea ca lumea. (Apoi către Adrian.) – Cunoşti tu la ce temperatură se concepe?

— La 37 de grade, zise Adrian, aşa, nu era documentat în problemă.

— Bravo! Ai nimerit-o.

— Şi dacă eu ajung la 3000 grade, iese forjă rapidă? râse Val, şi odată cu el toţi ceilalţi, inclusiv Ruxandra.

Aceasta, dacă aveai prezenţa de spirit şi forţa să-i rezişti la primul şoc, se arăta, după aceea, o fată aproape agreabilă, plină de vervă, în orice caz, cu un „ce” al ei, inimitabil. Le spuse că habar n-are, doamne iartă-mă, unde se ascunde Olga – dacă pentru asta veniseră s-o deranjeze. Că ea – Olga – are ghinion cu bărbaţii, dacă fuge când dintr-o parte, când din alta, ba hăis, ba cea, cu toţi neisprăviţii, scuzaţi. Că însuşi Şandru, bunul ei amic, o chemase la el alaltăieri, s-o descoasă, pe aceeaşi temă. Are o casă superbă, un apartament într-un bloc construit prin 1938, anul ăla de vârf, şi ce mobilă! făcu ea ca o paranteză, pe care apoi o dezvoltă