vreo zece minute bune, transformând-o în subiect principal. Era şi mamă-sa, însă nu se arătase, nu ştiu ce trebăluia pe la bucătărie. Pe Şandru îl găsise plângând, îl lăsase plângând. Deschisese uşile dulapurilor – descrierea mobilei căutaţi-o în altă parte, la autori stil – arătându-i toate ţoalele nebunaticei de nevastă-sa, nişte rochii şi nişte blănuri… mţu! (Ruxandra produse un plescăit de limbă, care s-ar putea traduce, în limbajul articulat, printr-un superlativ al superlativului.) Aproape că m-a obligat să le probez, râse ea. Staţi să vedeţi.

Am luat-o de la deux pièces. Nişte bluze cu floricele şi fuste lungi, din trei-patru feluri de stambă, făcute aşa, în clini oblici, ca turlele bisericii de la Curtea de Argeş – dacă mă pricepeţi. Lucrurile astea nu se poartă la noi; par ţigăneşti, şi Olga nu le pusese poate niciodată, ori le îmbrăca doar prin casă. Aştepta să ajungă moda şi aici. Apoi j’de mii de rochii, cu fermoar şi fără fermoar, cu şi fără platcă, mini şi maxi, dar asta nu era nimic. Când am trecut la sectorul blănuri – un dulap întreg –; am simţit că leşin, nu alta. O blană de vizon adevărată, ştiţi voi cum vine o blană de vizon? Şi cum o simţi pe tine? E ca o alintare, eşti împărăteasa Persiei.

— Ba bine că nu!

— Şi un palton de astrahan, da nu astrahan de-ăsta... de oaie! Ci astrahan de astrahan veritabil… numai inele, şi aşa făcea nişte ape… Făcea ape-ape, numai luciu, auzi, când mergeai şi te uitai în oglindă. Plus o căciulă tot de vizon, cu un fel de cozoroc… ceva foarte şic!

Toate acestea le-a adus bietul Şandru din străinătate – de la cele mai mari şi mai gomoase magazine din lume – Ka-De-Ve, Hertie, Inno, Prix Unic, Woolwort, rupându-şi de la gură, din diurna lui, mâncând pizze, bratwurşti şi krenwurşti, în picioare, pe străzi, ca să se-ntoarcă acasă cu lucruri şi să le pună pe principesă. Şi ea, madam Eckermann, fuge! Şi unde şi cu cine fuge? – încheie Ruxandra această evocare din „O mie şi una de nopţi”, bătând din palmele scoase brusc din plapumă – că Tudor se temu să nu spargă cumva termometrul.

— E adevărat, domnule, îi zise ea lui Val, e fundat ce se spune că n-ai casă, n-ai masă?

— Duşmanii mei grăiesc astfel, şi adevăr grăiesc.

— Păi, atunci cum ai îndrăznit să pui laba pe magnolie? Cum putu nenorocita aia să iasă din golful Persic… Că bine spunea adineauri… care-a spus, mă? şi să se-arunce în canal?

— Să nu zici vorbă mare! rânji Val. În canal s-a aruncat, altfel aş fi găsit-o.

— Să vezi ce săpuneală o să-i trag, când îmi va apare, plină de jeg şi… cu burta mare, ferească Dumnezeu! Ferească sfântul de sus să-i pice lui Şandru borţoasă. Apropo… am auzit că nu te-ai atins de ea… aşa e? N-ai decantat-o niţel, nu nimic.

— Ţi s-a plâns şi de chestia asta?

— Nu, nu… Am dedus eu că eşti de-o mare puritate şi că voiai totul… cu acte în regulă…

— „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să mă cunoşti!”…

— Faci tu pe viforul şi… „turcii ne-nconjor…” zise Ruxandra, de data asta cu cea mai mare seriozitate şi pe cea mai răguşită coardă vocală a sa.

Îşi scoase termometrul de sub plapumă şi-l duse în zare, apoi îşi notă temperatura pe un fel de grafic. Când vă veţi căsători, o să vă dumiriţi ce făptură delicată e femeia, zise ea. Acum căraţi-vă, că trebuie să plec la slujbă. Eu învăţ dimineaţa şi după-masa muncesc de mă spetesc. N-am pic de timp liber.

— Măcar dacă te-ai odihni noaptea.

— Noaptea? Mais où sont les nuits d’antan?

Deci, îşi lungi ea bărbia către Val, pe frontul de Vest nimic nou. Nu-i numai remarca mea. Râse, de data asta singură. Apoi adăugă: Olga se va întoarce la aşternut, să-l schimbe, în câteva zile. Intuiesc eu că fata s-a cuminţit. Tânjeşte după lenjerie curată. E la vârsta căutărilor, are, ca orice adolescentă, mii de gărgăuni în cap, la început vrea blănuri, când se vede cu ele nu-i mai plac şi doreşte să doarmă pe scândura goală, care în anumite provincii se numeşte tot „blană”. Caută marele amor, ce mai încolo încoace! I s-a părut că l-a găsit în persoana acestui neisprăvit. I s-a năzărit doar, pentru o clipă. Pentru că imediat s-a trezit, femeia din ea a reacţionat ca foiţa de turnesol într-un acid – care se înălbăstreşte sau se roşeşte? – tot una e, şi a plecat mai departe în căutarea amănunţită, purecarea idealului. Femeia aşa e: tinde către cer, na! Către absolut. Voi, masculii, trebuie să vă obişnuiţi cu absolutul nostru şi să-l luaţi ca atare, să-l luaţi de bun… Să aveţi răbdare şi să-l aşteptaţi să se întoarcă, să se dea jos din pod. Prelegerea s-a terminat, gata! a sunat clopoţelul.

Ruxandra agită termometrul ca pe un clopoţel, şi „elevii” părăsiră încăperea. „Cei trei crai de la răsărit părăsesc ieslea tămâioşi de mirodenii” – gândi Tudor.

— Ce zici de ea? îl întrebă el pe Val, când se văzură în stradă.

Acesta nu răspunse articulat. Făcu un semn cu trei degete. „Tiflă refulată, murmură el. Dar e bună, e dintre cele umede.”

Cum fiecare avea un alt drum, se despărţiră. Sculptorul merse la Şandru. De ce? Nici el nu ştia ce-l împinge tocmai spre casa acestuia. Nu-şi chinui mintea să scormonească cine ştie ce pretext, ca data trecută. Sună. Veni şi-i deschise chiar Şandru, care, văzându-l atât de încurcat şi mofluz, îl pofti înăuntru. În intimitate se întâmplă ca şi vrăjmaşii cei mai ai dracului să fie altfel, să se poarte ca nişte inşi de treabă, plini de înţelegere pentru semenii pe care, în alte condiţiuni, la birou de exemplu, i-ar călca în picioare. Şandru era de felul lui un om bun, adică nu purta ranchiună, dacă voia să te ardă te ardea imediat, după aceea, când îi trecea necazul, îi părea rău şi încerca s-o dreagă. El însuşi nu se izbise de mari greutăţi, toate îi merseseră din plin şi, nu prea avusese ocazii să acumuleze venin. Acum trecea printr-o criză şi sufletească şi pe linia cealaltă, de serviciu, şi fondul său blajin