se activase. Chiar se bucură că are ocazia să stea la taclale cu tânărul, să vadă ce fel de podoabă e, ce hram poartă. Îl chinuia şi ideea următoare: ce-a putut vedea Olga la individ? Cam în acelaşi timp, Val făcea reflecţii ce nu se deosebeau prea mult de ale lui Şandru. Trebui să constate, cu oarecare părere de rău, că se asemăna cu grăsanul din faţa lui, care zâmbeşte într-una, şi încercă să-l tragă de limbă: „Ia spune, ce mai faci? Cum îţi mai merg treburile? Cum îţi petreci tu toată după-amiaza?” Poate tocmai din cauza acestei asemănări, Olga îl azvârlise, ca pe o cârpă, şi pe el, pe Val. Crezuse că e un om ales, un mare artist, şi când colo dăduse tot de Sănducu al ei, dar nu pe gras, ci pe slab, pe potrivit. Care, în loc să-i împuieze capul cu probleme de serviciu, cu audienţe şi luări de cuvânt la şedinţe, o plictisea cu statui, tablouri, arhitectură… vechile civilizaţii semite, arta exotică şi ce-a zis… Aristotel când îl dăscălea pe Platon. Se mira că nu se apucase încă să-i descrie templul Bukteshwar din Bhuwgheshwar…

Cu muierea nu trebuie să discuţi lucruri serioase, îşi spunea Val. Nici neserioase… Nu discuţi nimic, dar absolut nimic, faci pe mutul şi pui biciul pe ea – bine a zis cine a zis: „Şi nu uita biciul” (Ăsta era un căruţaş). Din acest punct de vedere, Şandru Alexandru îi era superior. Net superior. Ei se asemănau în platitudine, dar grăsanul avea atuul omului forte.

Flecăriră mult şi cu chef. De fapt, singurul lucru care-i unea – trăsura de unire, lectica, cvadriga şi tărăboanţa – era pasiunea pentru aceeaşi femeie, şi în mod paradoxal, acum când o pierduseră şi unul şi altul, măcar că rivali „de moarte”, ca să zicem aşa, simţeau nevoia să se vadă şi să vorbească. Despre orice, dar, în fond, gândindu-se mereu la acelaşi subiect. Erau ca doi veterani de război, doi tovarăşi de arme care, întâlnindu-se după mulţi ani, îşi tot amintesc aceleaşi scene comune cu caporalul care-i muştruluia, ce s-a întâmplat la cutare alarmă, şi cum au ocupat ei o poziţie. Asta e firea omului! Şi duşmanul îţi poate fi un bun prieten… când ai un scop, ori un trecut comun. Băură whisky şi se piliră amândoi. Val îl asigură pe Şandru, de faţă cu mama acestuia, că în ceea ce-l priveşte nu se atinsese de Olga. Jura pe sticla de whisky; „Nu te uita că e goală, zise el, eu nu m-am atins de ea!” Şandru mărturisi că-l crede pe cuvânt, pe cuvânt de onoare, intuia că un artist nu poate avea nimic stricat în el, adică nu poate, fi mocirlos până-n măduva oaselor, n-are cum, şi jură pe aceeaşi sticlă goală că-l crede! Dar s-o scoată de unde a ascuns-o şi să i-o dea înapoi –„e nevasta mea, mă-nţelegi? şi, uite, e mama aici de faţă, martoră, îţi promit că nu-i voi clinti un fir de păr. O iert. Mai ales dacă zici că e… cinstită”.

— Pun mâna în foc! Val dădu să scapere un chibrit şi să-şi ardă braţul, întocmai lui Mucius Scavola. Chibritul nu izbutea să se-aprindă. Renunţă.

Val avea ceva nestatornic în el, o picătură din marea agitată. Era ca o bulă de nivel. I-ar fi plăcut să umble lelea prin porturi, să vagabondeze ca Panait Istrati, mergând clandestin pe vagoane de marfă şi pe vapoare, cu lama de tăiat vene (venele proprii) ascunsă ca o balenă în gulerul cămăşii. S-ar fi împrietenit uşor cu fochiştii, pomanagii, măturători de stradă, hamali – şi-ar fi povestit viaţa unii altora, fiind capabil să-i pupe şi să le verse lacrimi amare în poală. Îşi deschidea inima în faţa primului venit, dacă acesta îi arunca o vorbă bună, caldă. La o adică de ce nu s-ar fi înhăitat şi cu Grăsanul? Nu ştiu de ce îi tot venea pe limbă să-i spună lui Şandru „Grăsanule”, şi chiar trânti porecla de câteva ori. Şi viaţa acestuia se dovedea plină de pitoresc, dintr-un anumit unghi. Pe la început, pe la 20 de ani. După aia luase în greutate. Visa să mai pună mâna pe o blană de vizon. În ce priveşte serviciul, totul era să-şi ungă din când în când scaunul, ca să nu scârţâie. Val îşi turnă ultimele picături de whisky în pahar şi-l întrebă de unde-l are.

— Mi-a făcut rost de el un prieten, se lăudă Şandru. Avea tot felul de amici, pretutindeni, care mai de care mai dornic să-l servească. De la portarul, cu care dădea mâna de fiecare dată, până la cutare director. Aceşti prieteni ai lui erau săritori întotdeauna, căci şi el le răspundea cu contraservicii, făcând totul nu cu scopul de a se căpătui, ci aşa, pur şi simplu, dintr-un instinct al relaţiilor, al bunelor aranjamente.

— Domnule, dacă n-ai omorât-o, atunci e-n regulă! Se aranjează.

Tânărul, la început, nu prinse sensul afirmaţiei… Se gândea în altă parte. După câteva momente abia, tresări:

— Pe cine să omor? (şi în sinea lui: „Uite-l cum aşteaptă mărturisirea unei grozăvii, ca pisica la gaură pândeşte mustăcind”).

— Totul se poate aranja, continuă Şandru, zâmbind enigmatic. Nişte cunoştinţe ale mele, oameni de ispravă, ne pot întinde o mână de ajutor. Numai să-i dau de urmă, vie, moartă, s-o scoatem la iveală.

— Ce ticălos! Eşti gata să mi-o pasezi! Sau ai fi chiar în stare s-o împarţi în două, ca pe-un măr domnesc. Tu jumătate, eu cealaltă jumătate. Jumătatea mai mare e a mea! Chicoti, ca gâdilat. Apoi sări la Şandru şi-l luă de guler: Ia ascultă, bă, directore, să nu crezi că m-am îmbătat! Ce-ai spus adineauri? Am strâns-o de gât, ai?

— Ce-am spus? se bâlbâi Şandru… am aruncat şi eu o vorbă…

— Păi, fii atent ce-ţi iese din gură… Criminal eşti tu… că ai luat-o din firidele sfinte ale Iaşului, ai sedus-o, fâlfâindu-i o situaţie materială extra… văzând că ea e o copilă neştiutoare. Această expresie „o copilă neştiutoare” nu-i plăcu, considerând-o prea melodramatică. Era însă furios şi nu mai stătea să-şi aleagă vorbele. Îi dădu drumul. Omul nu se aştepta să fie eliberat din strânsoare, se obişnuise parcă să