— Îmmm! Că tare-mi eşti drag!

— Dragă, toţi artiştii sunteţi aşa? găsi în sfârşit Şandru momentul să intervină. Ce naiba e în capul vostru? Voi aci plângeţi pe umărul prietenului, aci sunteţi gata să scoateţi cuţitul să i-l băgaţi în burtă, după aia… Îl pupaţi… Ce dracu de fire ai? Pe cuvântul meu că-mi e frică să te mai primesc în casă. Cum trebuie să se poarte omul cu tine?

— Cu dumneata!… dar te rog să mă tutuieşti… Eşti invitatul meu… Şi dacă vrei un răspuns, acesta este: şezi blând, tu, fătuco, acolo, aşa cum şed şi eu. Pentru un prieten, îmi dau şi cămaşa de pe mine şi-mi e ca fratele până la mormânt. Dar când văd că încearcă să mă supere… când l-am dibuit că mă suspectează, că umblă după mine cu fel de fel de sarsanale cu bombe… De ce m-ai adus aici? De ce m-ai târât aici? Uitase că venise în locuinţa acestuia din proprie iniţiativă, nici vorbă să-l invite. Aducându-şi aminte, încercă s-o dreagă: aici… în situaţia asta… De ce n-o menajezi pe Olga şi-i pui coarne?

— Dar cu ce drept te-amesteci în viaţa mea personală şi-mi ceri socoteală? izbucni stăpânul casei, luând o vază mare, neagră şi izbind-o de sobă, făcând să sară cioburi în toate părţile. Şi el era destul de năuc, dacă putea susţine cu acesta o conversaţie atât de absurdă. Şi, la urma urmei, zise, aşezându-se şi podidindu-l dintr-odată plânsul… nu mai vreau s-aud de ea… Dacă vine, o iei… vă duceţi dracului la starea civilă, te-ai purtat în mod civilizat cu fătuca – reţinuse expresia – şi mi-ai cerut-o de nevastă… Uite, în aceste zile… eu m-am gândit mult… n-am putut să închid un ochi toate aceste nopţi… M-am concentrat serios… ţi-o dau… Am cules-o de pe drumuri, n-avea ce mânca, şi-acum face existenţialism cu mine! Camus în jos, Camus în sus.

— Te facem naş! propuse Val, aţâţat de-un demon al obrăzniciei.

— Da… accept!

— Şi-i dai zestre.

— Îi dau şi zestre… îi dau tot… să se termine o dată coşmarul ăsta. Plângea cu sughiţuri, ca o femeie. Cât era de mare şi de gras, n-ai fi crezut că e în stare să scoată asemenea sughiţuri… Veni mamă-sa, din odaia de alături, şi începu să-l mângâie… Strânse cioburile cu mătura, pe un făraş.

Totuşi, acest mălai mare era, în anumite momente, un copil, un bebeluş, şi acum plângea fiindcă Val îi luase jucăria şi i-o stricase.

— Spuneţi-i să tacă, doamnă, c-o să-i dau jucăreaua-napoi. Plecă. Se trezi de cum făcu câţiva paşi pe stradă, îl durea însă capul, foarte tare îl durea capul. Parcă se-nvârtea pământul cu el. Regreta că se dusese la Şandru. Constată că de-o vreme face lucruri cam anapoda, de care-i pare imediat rău, le înfierează şi ia atitudine împotriva lor, dar asta nu-l împiedica să le repete, la prima ocazie. Da, da, voinţa lui se ducea pe copcă de la o bucată de vreme încoace! De când o pierduse pe Olga. Oare pentru totdeauna?

Olga îl mai părăsise o dată, într-un mod la fel de misterios. Tot aşa, se plimbau pe stradă şi dispăruse de lângă el. Apoi îl căutase peste câteva zile, rugându-l să nu fie supărat. Să nu încerce să i se vâre în suflet cu forţa… I-auzi explicaţie!

În ciuda demisiei pe care încercase să şi-o dea şi Şandru o rupsese şi-o aruncase la coş, Val avertizându-l însă că din acel moment el se consideră demisionat, continuase să se ducă la slujbă. Poate şi numai pentru a-şi umple ziua cu ceva. Într-o dimineaţă, mergând pe jos pe cheiul Dâmboviţei, constată că a venit primăvara adevărată, primăvara bucureşteană, unică în lume, au înviat toate muştele, numai sufletul lui e ca balega amorţită!

Zilele următoare stătu mai mult prin biroul directorului. Nu ştiu ce-l tot atrăgea la acesta, era parcă un fel de consilier intim al său. „Are lipici”, se gândea el, cu oarecare silă.

Şandru, pe cât de moale şi descumpănit acasă, în urma loviturii sub centură primită de la cine-i era mai drag, pe atât se arăta de energic şi plin de iniţiative la serviciu. Noua funcţie parcă îl incinta acum mai mult decât cealaltă, îi dădea mâna liberă, oarecum. Or plăcerea lui cea mai mare era să lucreze cu oamenii, să se vânture în câmpul muncii, să fie productiv. Nu iubesc birocraţia! Spunea de fiecare dată, când se prezenta cineva cu vreo hârtie la el. La întreprinderea aceasta era aproape totul de făcut, după cum constatase chiar din primele zile. Lucrul mergea anapoda, fabrica gemea de chiulangii, venea fiecare când voia şi pleca atunci când avea chef, sub diferite pretexte. Făcuse chiar o probă, luând lista salariaţilor şi chemând la el, la-ntâmplare, douăzeci de persoane. Din acestea douăzeci, numai două erau la acea oră în întreprindere, putând fi găsite la locul lor de muncă – o femeie cu migrenă, care stătea cu capul în palmă şi ofta, şi un magazioner, având de primit nişte marfă. Ceilalţi, ia-i, directore, de unde nu-s!

— Poftim! spuse Şandru, făcut foc şi pară. Uitaţi-vă şi dumneavoastră până unde s-a ajuns la noi cu disciplina! îi asigură pe cei prezenţi că aşa nu mai merge, e hotărât să taie în carne vie.

Convocă o şedinţă pentru a doua zi, cu toţi salariaţii, după încheierea orelor de serviciu, bineînţeles. Întrebă dacă se respectă programul de înviorare în birouri, adică cele zece minute, dimineaţa. Nimeni nu ştia precis în ce măsură se ţine seama, în vreun birou, de aceste instrucţiuni – oamenii dau ei din mâini şi din picioare, se agită, cum să nu se agite, dar nu în cadrul acestor zece minute de înviorare, ci când e vorba să ceară o majorare de salariu, trecerea de la o categorie la alta, când solicită învoiri. Deci un fel de mişcare tot fac ei, nu sunt dintre cei anchilozaţi, zise şeful de producţie. Abia spre ora două începură să se prezinte la secretară unii dintre cei