TU NU ŞTII! ţip eu în gând. Sunt perfect conştientă că acţiunile ei sunt bine intenţionate, dar uneori depăşeşte nişte graniţe, iar în clipa asta le-a depăşit atât de mult, încât a ajuns în statul învecinat. Mă încrunt la ea, iar ea scoate limba la mine, făcându-mă să zâmbesc fără voia mea. O Kate jucăuşă e ceva nou; trebuie să i se tragă de la Elliot. Le facem cu mâna din prag, iar Christian se întoarce spre mine.

  — Trebuie să plecăm şi noi – mâine ai interviuri.

  Mia mă îmbrăţişează cu căldură când ne luăm rămas-bun.

  — Nu mai credeam că o să-şi găsească pe cineva! mărturiseşte ea.

  Eu roşesc, iar Christian rostogoleşte din nou ochii în cap. Eu îmi ţugui buzele. De ce el are voie să facă asta, iar eu, nu. Vreau să fac şi cu asta, dar nu îndrăznesc, mai ales după ameninţarea din adăpostul pentru bărci.

  — Ai grijă de tine, dragă Ana, îmi spune Grace cu blândeţe.

  Christian, stânjenit sau frustrat de atenţia cu care mă răsfaţă ceilalţi membri ai familiei Grey, mă ia de mână şi mă trage lângă el.

  — Hai să n-o speriem şi nici să n-o răsfăţăm cu prea multă afecţiune, bombăne el.

  — Christian, nu ne mai tachina, îl dojeneşte Grace cu indulgenţă, cu o privire drăgăstoasă.

  Nu cred că e vorba despre tachinare. Îi urmăresc pe furiş. Este evident că Grace îl adoră cu o dragoste necondiţionată de mamă. El se apleacă şi o sărută cu rigiditate.

  — Mamă, spune el şi în vocea lui se simte o undă… de respect, poate?

  — Domnule Grey – rămas-bun şi vă mulţumesc.

  Întind mâna, dar el vine şi mă îmbrăţişează.

  — Te rog, spune-mi Carrick. Sper să ne revedem cât de curând, Ana.

  După ce ne-am luat rămas-bun, Christian mă conduce la maşină, unde Taylor ne aşteaptă. A aşteptat aici tot timpul? Taylor îmi deschide portiera, iar eu mă urc în Audi.

  Simt cum o parte din tensiune mi se ridică de pe umeri. Dumnezeule, ce mai zi! Sunt epuizată, fizic şi emoţional. După o scurtă conversaţie cu Taylor, Christian se urcă şi el în maşină, lângă mine. Se întoarce către mine.

  — Ei bine, se pare că şi familia mea te place, murmură el.

  Şi familia? Gândul deprimant despre cum am ajuns să fiu invitată răsare cât se poate de nepoftit în mintea mea. Taylor porneşte maşina şi iese din cercul de lumină pe alee, în întunecimea drumului. Mă uit la Christian, iar el mă priveşte lung.

  — Ce e? întreabă el cu o voce liniştită.

  Momentan, mă lupt cu mine însămi. Nu… o să-i spun. Mereu se plânge că nu vorbesc cu el.

  — Eu cred că ai fost obligat de situaţie să mă inviţi acasă la părinţii tăi, îi spun cu o voce moale şi ezitantă. Dacă Elliot n-ar fi invitat-o pe Kate, nu mi-ai fi zis niciodată să vin.

  Nu-i văd faţa în întuneric, dar îl simt că tresare şi se uită la mine.

  — Anastasia, sunt încântat că i-ai cunoscut pe părinţii mei. De ce laşi îndoiala să te domine? Chestia asta nu încetează să mă uimească. Eşti o tânără femeie puternică, independentă, dar ai nişte gânduri atât de negative despre tine însăţi. Dacă n-aş fi dorit să-i cunoşti, n-ai mai fi fost aici. Asta ai simţit tu tot timpul cât ai fost acolo?

  Aha! M-a vrut acolo – iar asta e o revelaţie. Nu pare să se jeneze să-mi răspundă aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi ascuns adevărul. Pare sincer încântat că mă aflu aici… o căldură plăcută mi se împrăştie încet prin vene. Clatină din cap şi îmi prinde mâna. Privesc neliniştită la Taylor.

  — Nu-ţi face griji în privinţa lui Taylor. Vorbeşte cu mine.

  Ridic din umeri.

  — Da. Aşa am crezut. Şi încă ceva, am pomenit de Georgia doar pentru că prietena mea, Kate, vorbea de Barbados. Nu m-am hotărât încă.

  — Vrei să te duci să-ţi vezi mama?

  — Da.

  Se uită ciudat la mine, de parcă în sinea lui s-ar da o luptă.

  — Pot să vin cu tine? întreabă el în cele din urmă.

  Poftim?

  — Ăă… nu cred c-ar fi o idee bună.

  — De ce?

  — Speram să-mi iau o pauză de la toată această… nebunie, ca să încerc să reflectez la lucrurile astea.

  Se uită la mine.

  — Totul e prea intens?

  Mă face să izbucnesc în râs.

  — Puţin spus.

  În lumina fugară a unui stâlp de iluminat stradal, îi văd buzele cum se ridică.

  — Mă iei peste picior, domnişoară Steele?

  — N-aş îndrăzni aşa ceva, domnule Grey, răspund cu seriozitate prefăcută.

  — Eu cred că îndrăzneşti şi mai cred că, de fapt, râzi de mine, frecvent.

  — Eşti de-a dreptul ciudat.

  — Ciudat?

  — Ei, da.

  Ciudat în sensul de straniu sau ciudat aşa, mai haios?

  — O… mai mult într-un sens, dar are ceva-ceva şi dintr-al doilea.

  — Şi în care sens e mai mult?

  — Te las pe tine să deduci.

  — Nu sunt sigur că sunt în stare să deduc prea multe în preajma ta, Anastasia, spune el sardonic, după care continuă pe un ton liniştit: La ce simţi nevoia să te gândeşti în Georgia?

  — La noi, şoptesc eu.

  Se uită lung la mine, impasibil.

  — Ai spus că o să încerci, murmură.

  — Ştiu.

  — Regreţi c-ai spus-o?

  — Posibil.

  Se foieşte de parcă s-ar simţi jenat.

  — De ce?

  La naiba! Cum de-a devenit conversaţia asta atât de serioasă? Mi-a fost aruncată în braţe, ca un examen pentru care nu sunt pregătită. Ce să spun acum? Deoarece cred că te iubesc şi tu mă vezi