doar ca pe o jucărie. Pentru că nu am voie să te ating, pentru că sunt prea înspăimântată ca să-ţi arăt vreun semn de afecţiune ca să nu te eschivezi sau să-mi spui să mă abţin sau, şi mai rău – să mă baţi? Ce-aş putea să spun?

  Mă uit o vreme pe geam. Maşina trece podul. Amândoi suntem învăluiţi de întuneric, care ne maschează gândurile şi sentimentele, dar nu avem nevoie de noapte pentru asta.

  — De ce, Anastasia? mă presează Christian.

  Ridic din umeri, prinsă în capcană. Nu vreau să-l pierd. În pofida tuturor pretenţiilor lui imperioase, a nevoii sale de control, a viciilor lui înspăimântătoare, niciodată nu m-am simţit atât de vie ca acum. E palpitant să stau aici alături de el. E atât de imprevizibil, de sexy, de inteligent şi de amuzant. Dar stările lui sufleteşti… oh – şi când vrea să mă rănească. Spune că se va gândi la reţinerile mele, dar tot mă sperie. Închid ochii. Ce-aş putea să spun? în adâncul sufletului mi-aş dori mai multă afecţiune, un Christian mai jucăuş, mai multă… dragoste.

  Îmi strânge mâna.

  — Vorbeşte cu mine, Anastasia. Nu vreau să te pierd. Săptămâna asta…

  Ne apropiem de capătul podului, iar drumul este din nou scăldat în lumina de neon a iluminatului stradal, astfel încât faţa lui se află intermitent în lumină şi în întuneric. Şi este o metaforă cât se poate de potrivită. Omul ăsta, pe care cândva l-am crezut un erou romantic, un brav şi strălucitor cavaler alb – sau cavaler negru, după spusele lui. Nu e un erou; e un bărbat cu probleme emoţionale profunde şi grave şi mă trage după el în întuneric. Chiar nu pot să-l călăuzesc spre lumină?

  — Totuşi, vreau mai mult, şoptesc.

  — Ştiu, spune el. O să încerc.

  Mă uit la el clipind, iar el îmi dă drumul la mână şi mă trage de bărbie, eliberându-mi buza prinsă între dinţi.

  — Pentru tine, Anastasia, o să încerc.

  Radiază sinceritate. Şi asta e ca un semnal pentru mine. Îmi desfac centura de siguranţă şi mă aşez în poala lui, luându-l totalmente prin surprindere. Îi cuprind capul cu braţele şi îl sărut îndelung şi cu patimă, iar el nu are nevoie de mai mult de o secundă ca să reacţioneze.

  — Rămâi cu mine în noaptea asta, murmură. Dacă pleci, n-o să te mai văd toată săptămâna. Te rog.

  — Da, accept eu. Şi eu o să încerc. Am să semnez contractul.

  Şi a fost o decizie luată sub imboldul momentului. El se uită lung la mine.

  — Semnează după ce te întorci din Georgia. Gândeşte-te la el. Gândeşte-te bine, iubito.

  — Aşa am să fac.

  Şi rămânem tăcuţi preţ de doi-trei kilometri.

  — Zău că ar trebui să-ţi pui centura aia de siguranţă, şopteşte Christian dezaprobator în părul meu, dar nu face nici un gest ca să mă dea jos din poala lui.

  Eu îmi frec nasul de el, cu ochii închişi, şi sorb mireasma de „Christian plus gelul de duş cu aromă de mosc”, capul meu fiind aşezat pe umărul lui. Îmi las mintea să rătăcească şi-mi îngădui să fantazez că mă iubeşte. Of, şi e atât de real, aproape tangibil, şi o mică parte din răutăcioasa mea Voce interioară se comportă într-o totală contradicţie cu personajul ei şi îndrăzneşte să spere. Am grijă să nu-i ating pieptul, ci doar mă cuibăresc în braţele lui care mă ţin într-o îmbrăţişare strânsă.

  Mult prea repede, sunt smulsă din visul meu imposibil.

  — Am ajuns acasă, anunţă Christian cu glas scăzut şi constat că e o propoziţie foarte ademenitoare, plină de promisiuni.

  Acasă, cu Christian. Atât doar că apartamentul lui e o galerie de artă, nu o casă.

  Taylor ne deschide uşa şi îi mulţumesc cu sfială, conştientă de faptul că s-a aflat foarte aproape de conversaţia noastră, dar zâmbetul lui amabil mă linişteşte şi nu trădează nimic. Odată coborât din maşină, Christian mă evaluează critic. Oh, nu… ce-am mai făcut acum?

  — De ce n-ai ceva mai gros pe tine? se încruntă el şi se dezbracă de haina lui şi mi-o aşază pe umeri.

  Mă simt dintr-odată uşurată.

  — E în noua mea maşină, răspund eu somnoroasă, căscând.

  Mă priveşte cu un aer superior.

  — Obosită, domnişoară Steele?

  — Da, domnule Grey.

  Mă simt sfioasă sub privirea lui scrutătoare. Cu toate acestea, simt că e nevoie să dau o explicaţie.

  — Astăzi am fost convinsă în feluri pe care nu le-am crezut niciodată posibile.

  — Păi, dacă într-adevăr ai ghinion, s-ar putea să te mai conving o dată, promite el luându-mă de mână ca să mă conducă în clădire.

  Încă o dată?!

  În ascensor, mă uit la el. Am crezut c-o să-i placă faptul că dorm cu el, dar apoi mi-am amintit că nu doarme cu nimeni, cu toate că a dormit cu mine de câteva ori. Mă încrunt şi dintr-odată privirea i se întunecă. Ridică mâna şi-mi prinde bărbia, eliberându-mi buza de jos.

  — Într-o bună zi, o să te fut în liftul ăsta, Anastasia, dar în clipa asta eşti obosită – de aia cred c-ar fi bine să ne mulţumim cu patul.

  Se apleacă şi-mi prinde buza de jos cu dinţii, trăgând de ea încet. Mă topesc lipindu-mă de el, iar respiraţia îmi stă în loc când toate măruntaiele se agită, cuprinse de dorinţă. Îi răspund la fel, prinzându-i buza de sus cu dinţii, aţâţându-l, şi geme. Când uşile liftului se deschid, mă apucă de mână şi mă scoate în foaier, prin uşile duble şi apoi în hol.

  — Ai nevoie să bei ceva?

  — Nu.

  — Bun. Să mergem în pat.

  Eu ridic din sprâncene.

  — Şi-ai să te mulţumeşti cu vechea şi simpla vanilie?

  Îşi înclină capul într-o parte.

  — Nu e nimic simplu