— De când?

  — De ultima sâmbătă. De ce? Trăgeai nădejde la ceva mai exotic?

  Zeiţa mea intimă îşi iţeşte capul de după parapet.

  — A, nu. Mi-ajunge exotismul de care am avut parte azi.

  Zeiţa se strâmbă la mine, nereuşind deloc să-şi ascundă dezamăgirea.

  — Sigur? Putem să satisfacem toate gusturile aici – cel puţin treizeci şi una de arome.

  Rânjeşte lasciv către mine.

  — Am remarcat, răspund eu sec.

  El clatină din cap.

  — Haide, domnişoară Steele, mâine ai o zi importantă. Cu cât ajungi mai repede în pat, cu atât mai rapid vei fi regulată şi cu atât mai repede vei ajunge să dormi.

  — Domnule Grey, eşti un romantic înnăscut.

  — Domnişoară Steele, ai o gură mare. S-ar putea să mă văd nevoit s-o pun la respect într-un fel sau altul. Haide.

  Mă duce de-a lungul holului spre dormitorul lui, după care închide uşa cu piciorul.

  — Mâinile sus, porunceşte el.

  Mă supun şi, cu o mişcare iute şi uluitoare, îmi scoate rochia de pe mine ca un magician, prinzând-o de tiv şi trăgând-o repede şi fără poticneli deasupra capului.

  — Ta-da! spune el pe un ton jucăuş.

  Chicotesc şi aplaud politicos. El face o reverenţă graţioasă, rânjind. Cum aş putea să-i rezist când se comportă aşa? Pune rochia pe scaunul de lângă comodă.

  — Şi care e următorul tău truc? îl tachinez eu.

  — O, dragă domnişoară Steele. Treci în pat şi-am să-ţi arăt.

  — Crezi că măcar o dată ar trebui să fac pe inaccesibila? întreb eu cu cochetărie.

  Ochii lui se măresc a surprindere şi văd în ei o sclipire de excitare.

  — Păi… uşa e închisă. Nu prea văd cum ai putea să mă eviţi, spune el sardonic. Cred că e o afacere bătută-n cuie.

  — Dar ştii că sunt un bun negociator.

  — Şi eu.

  Şi, în timp ce se uită la mine, expresia i se schimbă, confuzia pune stăpânire pe el, iar atmosfera din încăpere se modifică brusc, tensionându-se.

  — Nu vrei să te fuţi? întreabă el.

  — Nu, murmur eu.

  — Aha, zice el încruntându-se.

  OK, acum e momentul… inspiră adânc.

  — Vreau să faci dragoste cu mine.

  El încremeneşte şi se holbează la mine cu o privire goală. Expresia i se întunecă. Of, la naiba, asta nu arată bine. Dă-i un minut! mă dojeneşte Vocea interioară.

  — Ana, eu…

  Îşi trece mâna prin păr. Ambele mâini. Dumnezeule, e chiar răvăşit.

  — Am crezut c-am făcut asta, spune el în cele din urmă.

  — Vreau să te ating.

  Fără să vrea, face un pas înapoi, având mai întâi o expresie temătoare, după care îşi revine.

  — Te rog, şoptesc.

  Christian îşi recapătă stăpânirea de sine.

  — O, nu, domnişoară Steele, ai obţinut destule concesii de la mine în seara asta. Răspunsul meu e nu.

  — Nu?

  — Nu.

  Of… la aşa ceva nu pot să am contraargumente… nu?

  — Uite, şi tu eşti obosită, şi eu sunt obosit. Hai să mergem pur şi simplu la culcare, spune el, privindu-mă cu atenţie.

  — Aşadar, atingerea este o limită dură pentru tine?

  — Da. Şi nu e o noutate.

  — Te rog să-mi spui de ce.

  — Anastasia, te rog, las-o baltă deocamdată, bâiguie el exasperat.

  — E important pentru mine.

  Încă o dată îşi trece ambele mâini prin păr şi mormăie în barbă o înjurătură. Se întoarce pe călcâie şi se duce la comodă, de unde scoate un tricou şi mi-l aruncă. Îl prind, uimită.

  — Pune-l pe tine şi du-te-n pat, se răsteşte el iritat.

  Mă încrunt, dar decid să-i fac pe plac. Mă întorc cu spatele şi-mi scot repede sutienul, punându-mi apoi tricoul cât mai repede ca să-mi ascund goliciunea. Rămân cu chiloţii pe mine. Oricum nu i-am purtat în cea mai mare parte a serii.

  — Trebuie să mă duc la baie.

  Vocea mea e o şoaptă. El se încruntă, nedumerit.

  — Acum ceri voie?

  — Ăă… nu.

  — Anastasia, ştii bine unde e baia. Astăzi, în acest punct al ciudatului nostru aranjament, nu ai nevoie de permisiunea mea ca să mergi acolo.

  Nu-şi poate ascunde iritarea. Îşi dă jos cămaşa, iar eu o şterg în baie.

  Mă uit la imaginea mea din oglinda uriaşă şi sunt şocată de faptul că arăt la fel. După tot ce-am făcut azi, e tot fata aia obişnuită care se uită la mine de dincolo. Dar ce te aşteptai – să-ţi crească nişte coarne şi o coadă cu vârful ascuţit? mă ia peste picior Vocea interioară. Şi ce naiba faci? Atingerea e o limită dură. Prea devreme, proasto. Are nevoie să meargă la pas înainte s-o ia la fugă. Vocea mea interioară e furioasă, ca o Medusa în mânia ei, cu părul vâlvoi şi mâinile strânse în jurul feţei ca în Ţipătul lui Edvard Munch. O ignor, dar nu vrea să se retragă în cutiuţa ei. Îl faci să fie furios – gândeşte-te la tot ce-a spus, la toate concesiile pe care le-a făcut. Mă uit urât la propria-mi reflexie. Trebuie să fiu în stare să-i arăt afecţiunea – pe urmă poate c-o să fie în stare de reciprocitate.

  Clatin din cap resemnată şi iau de pe policioară periuţa de dinţi a lui Christian. Vocea interioară are dreptate, fireşte. Îl iau prea repede. Nu e pregătit şi nici eu nu sunt. Stăm în echilibru pe acest balansoar delicat care este aranjamentul nostru – la capete diferite, oscilând, şi acesta se înclină şi se leagănă într-o parte şi-n alta. Amândoi trebuie să încercăm să ajungem mai la mijloc. Sper doar ca niciunul dintre noi să nu cadă în încercarea