plantaţii de citrice şi de fructe, cu hectar după hectar de viţă-de-vie şi arbuşti fructiferi. Unele câmpuri de trestie erau arse, trimiţând pene negre de fum zbătându-se în sus spre înălţimile cerului senin. Solul vulcanic contribuia la nuanţa verde sănătoasă a vegetaţiei în aceeaşi măsură ca ploile regulate şi cerul scăldat în soare. Armate de ge-cimpanzei se agitau pe câmpuri, îngrijind plantele sub controlul supraveghetorilor care călăreau pe cai printre ei. Casele fermelor erau clădiri mari zugrăvite în alb, cu acoperişuri roşii din plăci de argilă, la fel de mari ca incintele breslelor din Ashwell.

În timpul orelor petrecute pe drum în dimineaţa aceea, panorama de pe ambele părţi ale drumului drept rămăsese tulburător de similară. Numai conurile vulcanice ofereau puncte de reper prin care puteau măsura progresul făcut. Edeard putea vedea venele râurilor argintii care coborau pe pantele acestora înainte de a dispărea în tivul dens, verde întunecat al copacilor. Dar nu existau coroane în formă de căldare. Toate aveau creste simple, rotunjite.

Pe marginile înguste se zăreau construcţii compacte, dar elaborate care, îi explicaseră prietenii, erau ceva mai mult decât pavilioane în care bogaţii din oraş să-şi petreacă leneş zilele, bucurându-se de priveliştea încântătoare. De obicei îşi instalau în ele amanta favorită.

Traficul începu să crească pe măsură ce se apropiau de Makkathran. Caii tereştri erau acum mult mai frecvenţi decât ge-caii. Călăreţii lor purtau haine scumpe. Căruţele încărcate cu produse de la fermele şi proprietăţile de pe câmpie şerpuiau spre pieţele şi depozitele comerciale. Caleşti de lux, cu ferestre acoperite de perdele, zornăiau în trecere. Edeard era surprins să constate că erau protejate de televederea întâmplătoare printr-o variantă uşoară a propriei capacităţi de a se ascunde. Lacheii lor radiau o furie ursuză, descurajând pe oricine să tragă cu ochiul.

Ultima porţiune din afara zidurilor oraşului găzduia o varietate uimitoare de copaci. Trunchiuri bătrâne, negre şi gri, străjuiau drumul pe fiecare parte, trimiţându-şi crengile noduroase deasupra capului unde formau arcuri îngemănate, vechi de secole. La început, Edeard crezu că fusese un fel de cutremur de pământ recent. Toţi copacii, indiferent de vârstă şi de mărime, erau aplecaţi la fel, ramurile lor îndoindu-se în aceeaşi direcţie. Apoi, încet, realiză că vântul îi modelase constant, împingându-le crengile dinspre linia ţărmului.

Pe ultimii patru sute de metri, pământul era o luncă netedă, plină de turme de oi. Când părăsiră adăpostul copacilor, Edeard fu răsplătit cu prima privelişte a oraşului de când coborâseră la baza dealurilor. Zidul de cristal era în faţa lor, ridicându-se drept din iarbă până la o înălţime de treizeci de metri. Deşi transparent, avea o nuanţă aurie care denatura siluetele clădirilor din interior, făcând imposibil să-ţi formezi o impresie reală despre ceea ce se afla înăuntru. Alcătuia un cerc perfect în jurul oraşului, având aceeaşi înălţime de jur împrejur, cu excepţia portului de pe latura de est, unde scădea mult lăsând marea să spele cheiurile. Mareele blânde de pe Querencia nu aveau niciun efect vizibil asupra lui. Cristalul încăpăţânat era imun la forţele de eroziune ca şi la toate celelalte forme de agresiune. Nici gloanţele, nici târnăcoapele nu-l puteau ciobi, cleiul nu se lipea de el. Ca barieră defensivă era aproape perfect.

Singurul lui punct vulnerabil cunoscut era telekinezia, care i-ar fi putut înfrânge treptat rezistenţa. Acesta fusese modul prin care deschisese Rah oraşul pentru oamenii săi. Era un telekinetic puternic şi tăiase sistematic cristalul, modelând trei porţi. Legenda spunea că pentru fiecare dintre ele avusese nevoie de doi ani pentru a o tăia. Urmaşii săi fixaseră segmentele uriaşe detaşate cu balamale metalice gigant, transformându-le în nişte porţi strâmte. În cele două milenii care urmaseră fuseseră închise numai de opt ori. În ultimii şapte sute de ani rămăseseră deschise.

Caravana trecu prin poarta de nord. Aceasta avea şapte metri lăţime la bază, arcuindu-se la zece metri deasupra capului lui Edeard. Poarta în sine era împinsă înapoi, lipită de zid pe interior. Îi era greu să creadă că lucrul acela uriaş chiar putea fi mişcat din loc. Balamalele păreau nişte invenţii uimitor de primitive, toate îmbinările bulboase de fier şi traversele fiind împânzite de nituri. Cu toate acestea, nu erau corodate, iar pivoţii erau unşi.

În interior, în stânga drumului, era o fâşie largă de padoc numită Marele Canal care urma curbura zidului până la districtul Upper Tail de lângă port. Cum accesul cailor era interzis în cartierele rezidenţiale, multe familii aveau grajduri aici, clădiri simple, din lemn, care fuseseră adăugate de-a lungul secolelor. Erau, de asemenea, împrejmuiri pentru bovinele şi coteţele călătorilor, chiar şi câteva pieţe ieftine. Pe partea opusă a drumului, semiluna similară a Micului Canal conducea la poarta principală. De-a lungul marginii interioare a celor două canale se întindea Canalul Arcului de Nord, căptuşit cu acelaşi material albicios din care erau construite majoritatea clădirilor oraşului, asemănător marmurei lucioase, dar mai puternic decât orice metal pe care oamenii îl puteau forja pe Querencia.

Edeard se holba încântat la gondolele care alunecau de-a lungul canalului. Văzuse bărci şi înainte, Thorpe-By-Water avea din abundenţă, la fel ca şi multe alte oraşe. Dar acelea erau doar nişte rude necioplite în comparaţie cu ambarcaţiunile negre şi elegante. Aveau chile de mică adâncime, cu prove înalte ce creşteau din apă sculptate în figuri elegante. Băncile cu perne din partea de mijloc erau ferite de soarele fierbinte cu copertine albe, în timp ce gondolierul stătea pe platforma de la pupa, manevrând cu uşurinţă şi graţie o prăjină lungă. Fiecare gondolă găzduia cel puţin o pereche de ge-pisici. Edeard zâmbi fericit văzând tradiţionalele forme de genistar, care viermuiau sărind înainte şi înapoi din apa sărată. Spre deosebire de creaturile umflate pe care le modelase în Ashwell, acestea erau animale acvatice suple cu labe palmate şi o coadă lungă sinuoasă. Suprafaţa canalului era animată de valuri mici clipocind din cauza felinelor care vânau încontinuu fili-şobolanii agili şi devorau tulpinile de buruieni trilan pentru a menţine canalul curat.

– Oh, mare Madona! şopti Salrana uimită, cu gura căscată la oraş.

– Am făcut ce trebuia,