– Hai să încercăm să ajungem întregi, îi spuse ea cu asprime. Madona, dar călăritul tău este încă teribil de prost.

Era prea neliniştit pentru a încerca s-o corecteze cu glumele lor obişnuite. Nu mai putea simţi gândurile lente ale oraşului – prea multă adrenalină îi pompa prin vene. Acum oraşul putea fi văzut, iar el era cu adevărat excitat. În sfârşit, trecutul lor îngrozitor rămăsese cu adevărat în urmă.

Era miezul zilei când caravana începu să se oprească treptat în geamătul frânelor din lemn şi metal, mârâitul animalelor şi bombănitul uşor al oamenilor. Erau înşiraţi pe mai mult de opt sute de metri, în curba uneia dintre cele mai lungi serpentine, ceea ce făcea dificil pentru oricine altcineva să încerce să folosească drumul. Căpitanul patrulei de miliţie care îi făcuse să oprească părea că regretă un pic, dar nu era mai puţin insistent.

Edeard se afla la doar două căruţe distanţă de capăt când Barkus întrebă:

– Există o problemă, domnule? Aceasta este călătoria noastră anuală, toate autorităţile civile ne cunosc.

– Şi eu te ştiu, Barkus, spuse căpitanul uitându-se la ge-lupii caravanei.

Stătea pe un cal terestru negru ca noaptea, arătând splendid în tunica de ceremonie albastru cu cărămiziu pe care-i străluceau nasturi de alamă lustruiţi. Edeard îşi folosi televederea pentru a examina revolverul din tocul alb de piele al omului. Era uimitor de asemănător cu cel care aparţinuse familiei lui Genril. Restul membrilor patrulei erau înarmaţi în mod similar. Cu siguranţă nu aveau nimic de genul armelor cu tragere rapidă ale bandiţilor. Edeard nu ştia dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Dacă oraşul poseda astfel de arme, probabil nu le-ar fi expus cu o patrulă de genul ăsta.

– Cu toate acestea, nu-mi amintesc să fi avut atât de mulţi ge-lupi înainte, spuse căpitanul.

– Am fost în provincia Rulan în ultimul an. Un sat a fost distrus de bandiţi, fermele au suferit pierderi din cauza raidurilor. Nu poţi fi niciodată prea atent.

– Sălbatici blestemaţi, scuipă căpitanul. Probabil doar două triburi care luptă pentru vreo curvă. Nu ştiu de ce te aventurezi acolo, Barkus, toţi sunt nişte bandiţi şi nişte oameni-de-nimic, dacă mă întrebi pe mine.

Edeard se îndreptă încet în şa, cu privirea fixată în continuare pe căpitan. Îşi întări scutul în jurul lui.

– Nu face nimic, îi aruncă rapid Barkus o şoaptă prin televorbire.

– Edeard, şuieră Salrana încetişor.

Putea simţi furia abia reţinută din gândurile ei. De jur împrejur, minţile prietenilor lui radiau consternare şi simpatie.

– Dar e profitabil, continuă imperturbabil Barkus. Putem cumpăra într-adevăr foarte ieftin, acolo.

Căpitanul râse, fără să detecteze furtuna emoţională care-l înconjura.

– Lucruri pentru care prietenii mei din oraş vor plăti foarte mult, cred.

– Asta este esenţa comerţului, spuse Barkus. La urma urmei, călătoria noastră e plină de riscuri.

– Ei bine, noroc bun pentru tine, Barkus. Dar eu sunt responsabil pentru siguranţa Makkathranului, aşa că trebuie să vă cer să vă ţineţi animalele în lesă în interiorul zidurilor oraşului. Nu vor fi folosite în civilizaţie. Nu avem nevoie de niciun accident nefericit.

– Desigur.

– Ai putea să le obişnuieşti cu ideea de îndată ce ajungi în câmpie.

– Voi avea grijă.

– Foarte bine. Şi niciun fel de tranzacţii cu locuitorii cartierului Sampalok, nu-i aşa?

– Categoric nu.

Căpitanul şi oamenii lui se întoarseră şi se îndreptară călare în josul drumului, urmaţi de haita lor de ge-lupi.

Barkus porni caravana din nou, apoi îşi grăbi ge-calul înapoi la Edeard şi Salrana.

– Îmi pare rău că a trebuit să auziţi asta, spuse el.

– Nu sunt toţi aşa, în oraş, nu-i aşa? întrebă Salrana neliniştită.

– Dulce Madona, nu! Ofiţerii din miliţie sunt, de obicei, fiii mai tineri ai unei familii vechi. Mici idioţi care nu ştiu nimic despre viaţă. Naşterea le oferă o mare aroganţă, dar nu şi bani. Miliţia le dă iluzia că îşi menţin statutul, când ei, de fapt, nu fac decât să-şi caute o soţie bogată. Din fericire nu pot face nimic cu adevărat rău patrulând pe-aici.

Edeard era aproape şocat de idee.

– Dacă au nevoie de bani, de ce nu aderă la o breaslă ca să-şi dezvolte talentele psihice sau să înceapă o nouă afacere?

Spre surprinderea lui, Barkus izbucni în râs.

– Oh, Edeard, cu toată distanţa pe care ai parcurs-o împreună cu noi, tot mai ai atât de mult de mers. Fiul unui nobil să-şi câştige existenţa!

Râse din nou înainte de a-şi mâna ge-calul la căruţa următoare.

După Clipsham, Edeard nu voia decât să ia un cal şi să galopeze peste Iguru până la Makkathran. Cu siguranţă nu i-ar fi luat mai mult de câteva ore. Cu toate acestea, reuşi să-şi ţină nerăbdarea sub control şi să-şi facă datoria pe lângă caravană ajutând la calmarea ge-lupilor care nu erau obişnuiţi să fie ţinuţi în lesă.

Era cald jos, la câmpie, vântul blând constant sufla un aer de mare umed, pe care Edeard îl găsea ciudat de revigorant. Iarna aici era mult mai scurtă decât era el obişnuit în provincia Rulan, îi explicase Barkus, deşi lunile acelea puteau aduce îngheţuri foarte dure şi viscole cu multă zăpadă. Prin contrast, vara în oraş era foarte fierbinte şi dura peste cinci luni. Cele mai multe dintre marile familii aveau vile în Munţii Donsori unde îşi petreceau perioada de vârf a sezonului cald.

Terenurile agricole de pe Iguru reflectau clima cu creşteri luxuriante care acopereau fiecare câmp cultivat. Drumul era mărginit de palmieri înalţi şi subţiri îmbrăcaţi în panglici de muşchi albastru-cobalt cu smocuri de frunze cărămizii şi smarald crescând drept în vârf. Culturile erau diferite de cele cu care era obişnuit Edeard. Erau mai puţine câmpuri de cereale aici, dar o mulţime de