– Nu, de o lună, răspunse el cu demnitate.

Salrana râse răutăcios.

O întâlnise pe Franlee în Plax, o capitală de provincie de pe cealaltă parte a Munţilor Ulfsen. O grămadă de ghinioane pe drum, inclusiv roţi rupte şi animale bolnave, dar şi câteva furtuni de toamnă neobişnuit de timpurii făcuseră caravana să ajungând târziu la Plax. Aşa că, rămăseseră înzăpeziţi timp de peste şase săptămâni. Atunci o întâlni pe Franlee, ucenică la Breasla Oumodelatorilor şi prima lui poveste de dragoste adevărată. Petrecuseră cea mai mare parte a timpului îngrozitor de rece împreună, fie în pat, fie explorând tavernele mai ieftine ale oraşului. Maestrul Breslei Oumodelatorilor îi recunoscuse talentul, oferindu-i statutul de ucenic senior cu promisiunea să-i dea poziţia de calfă într-un an. Fusese atât de aproape de a rămâne.

Dar în cele din urmă ultima promisiune pe care i-o făcuse lui Akeem se dovedise mai puternică. Plecarea fusese atât de dureroasă, încât rămăsese ursuz şi retras timp de câteva săptămâni în timp ce caravana se deplasa greoi de-a lungul văilor înzăpezite ale Munţilor Ulfsen. Un chin să trăieşti cu el, mormăise restul caravanei. Fusese nevoie de tot restul iernii şi de Munţii Ulfseni între el şi Plax ca să-şi revină. Asta şi Roseillin, într-unul dintre satele de munte. Şi Dalice. Şi… în fine, alte câteva fete pe ici, pe colo.

– Uită-te la el, zie el cu sinceritate. Am făcut ce trebuia.

Salrana îşi dădu capul pe spate, închizând ochii pe jumătate din cauza luminii strălucitoare a dimineţii.

– Lasă oraşul, spuse ea.

– Nu am văzut niciodată atât de mult cer.

Când se uită în sus, înţelese ce voia să spună. Se aflau într-un punct de vizibilitate maximă ce le lăsa vederea liberă în infinitul azuriu care acoperea câmpia. Nori mici şi luminoşi se mişcau cu repeziciune departe, deasupra capului, rotocoale atât de fragile încât erau şi ei înşişi aproape de culoarea safirului. Păreau să se răsucească în timp ce trasau arcuri lungi deasupra Câmpiei Iguru înainte de a atinge curenţii montani unde se lăţeau şi se întunecau. Deasupra oraşului vântul suflă întotdeauna dinspre mare, îşi aminti că spunea Akeem. Atunci când bate invers, fii atent.

– Ce-i cu mirosul ăsta? întrebă el, nedumerit. Aerul era curat, aproape vibrant, dar în acelaşi timp cumva uşor viciat.

Din căruţa care trecea pe lângă el se auziră râsete.

– Hei, băiat de la ţară înapoiat! îl zeflemisi vizitiul Olcus. Ăsta e mirosul mării.

Edeard îşi coborî privirea înapoi la orizont. Nu văzuse marea până atunci. Adevărul era că, de la această distanţă, nu părea mare lucru – o linie murdară gri-albăstruie. Bănuia că va deveni mult mai interesantă şi mai impresionantă pe măsură ce se vor apropia.

– Mulţumesc, bătrâne, strigă, făcând un gest rapid cu mâna.

De acum, era în termeni buni cu fiecare familie din caravană. Despărţirea de ei în Makkathran urma să fie cel puţin la fel de grea ca şi plecarea din Plax.

– Haide, spuse Salrana, mânându-şi ge-calul înainte. După o clipă, Edeard o urmă.

– Am vorbit cu Magrith la micul dejun, zise fata. Mi-a zis că drumul ăsta este acelaşi cu cel pe care a călătorit Rah când şi-a condus camarazii de pe navă în explorarea ce a urmat după aterizarea lor pe Querencia. Se pare că ar fi văzut oraşul pentru prima dată chiar din locul acesta.

– Mă întreb ce a făcut din Iguru, murmură ucenicul.

– Există momente în care chiar nu te înţeleg, Edeard. Am ajuns la Makkathran, lucru pe care oricum l-am crezut totdeauna doar pe jumătate. Noi doi – nişte săteni din Ashwell – suntem aici, în centrul întregii noastre lumi. Şi tot ce faci este să vorbeşti despre stupidele terenurile agricole din afară.

– Îmi pare rău. E… locul ăsta este ciudat, asta e tot. Uită-te în jur, munţii se sfârşesc brusc, ca şi cum i-a tăiat ceva.

– Sunt sigur că există o breaslă a Geografilor dacă eşti atât de interesat, pufni ea.

– Asta chiar e o idee, spuse el aparent brusc interesat. Crezi că ar fi greu să intru?

– Oh! ţipă ea exasperată.

A treia ei mână îl lovi, încercând să-l dea jos din şa. El o împinse înapoi, îndoind-o şi făcând-o să strângă mai tare frâiele în mâini.

– Edeard! Fii atent.

– Îmi pare rău.

Toţi râdeau de el pentru că nu-şi cunoştea propria putere. Clătină din cap şi se concentră pe grupul de genistari care însoţeau caravana, asigurându-se că ge-caii trăgeau căruţele în linie dreaptă, că ge-lupii se ţineau aproape şi că ge-vulturii zburau în spirale largi. Drumul era excelent, cu pietre mari plate, bine întreţinute – era aproape ca un trotuar de oraş. Dar acesta era drumul principal prin munţi şi ducea direct la capitală. Atât ochii, cât şi televederea distingeau mai multe căruţe şi mici convoaie deplasându-se în sus şi în jos pe serpentinele largi din faţa lor. Vedea, de asemenea, un grup de oameni călare, însoţiţi de ge-lupi, venind spre ei fără să se grăbească. Vor ajunge în capătul caravanei până la prânz, socoti el.

Cu simţurile la acuitate maximă devenea încet- încet conştient de emanaţiile oraşului. Era un zumzet de fundal liniştit, similar cu aura oricărei aşezări umane. Numai că în acest moment era prea departe ca să poată simţi populaţia Makkathranului, indiferent de cât de talentat şi de receptiv era. În plus, acesta avea un tempo diferit de mintea omului, mai lent şi mult mai plăcut. Era esenţa unei după-amiezi leneşe de vară distilate într-un singur sunet armonic lung. Plăcut şi relaxant. Căscă.

– Edeard! strigă Salrana.

Clipi brusc, îngrijorarea din mintea ei alungându-l în starea de vigilenţă maximă. Ge-calul său şerpuia aproape de marginea drumului. Nu că ar fi fost periculos, nu exista nicio pantă până departe în josul dealului unde începeau serpentinele, aici nu erau decât un teren denivelat şi curbura