pentru că arborii i-ar fi oferit cea mai mică acoperire, nu împotriva felului de forţe care se îndreptau spre el. Căutarea întunericului era un simplu instinct animalic.

– Scapă de căţea, îi spuse lui Corrie-Lyn.

– Ce?

– Loveşte-o. Uite un program de luptă, spuse el, şi u-amprenta îi transferă fişierul corespunzător. Foloseşte o lovitură de dezactivare. Nu ezita.

– Nu pot face asta.

– Loveşte-o. Şi cheamă capsula. Pot sparge eu uşile pentru tine.

– Aaron, nu-i pot cere capsulei să forţeze intrarea? Nu mă simt bine să lovesc pe cineva fără avertisment.

Aaron ajunse la linia copacilor. Picioarele îi cedară, prăbuşindu-se în viţa-de-vie ţepoasă. O durere care nu avea nimic de-a face cu microvibratoarele îi pulsa în umărul rănit.

– Ajutor! horcăi. Oh, la dracu’, Corrie-Lyn, adu capsula aici.

Începu să se târască.

Exoimaginile erau acum sclipiri neclare în vederea încordată.

– Hei, m-a apucat.

– Corrie-Lyn…

– Vaca!

– Nu reuşesc.

Împinse în solul nisipos umed cu braţul bun, încercând să se ridice din nou în picioare. Două capsule de poliţie îi fulgerară în tăcere deasupra capului. O secundă mai târziu, boom-ul lor hipersonic îl trântea din nou la pământ. Crengile copacilor se frângeau sub violenţa sunetului. Aaron scoase un scâncet, rostogolindu-se pe spate.

– Oh, Ozzie, e sânge peste tot. Cred că i-am spart nasul. Dar nu am lovit-o chiar aşa de tare.

– Ia-mă de-aici, şopti el.

Trimise un singur gând-comandă la anulobureţii din bandulieră. Sferele mici îşi luară zborul în noapte, arcuindu-se peste copacii care se unduiau. Raze laser violete tăiau aerul, la fel de strălucitoare ca furcile fulgerului. Aaron zâmbi slab.

– Greşit, spuse el către capsulele de poliţie nevăzute.

Anulobureţii sugeau energia pe care capsulele o pompau în ei. Teoretic, efectul de anulare putea absorbi miliarde de kilowaţi-oră înainte de a ajunge la punctul de saturaţie. Aaron programase o limită. Când armele de poliţie pompară până la nivelul limitei lor interne, efectul de absorbţie se inversă.

Cinci explozii uriaşe înfloriră peste pădure, trimiţând valuri masive de presiune. Capsulele de poliţie nu puteau fi deteriorate de explozie, câmpurile lor de forţă erau mult prea puternice pentru asta, dar frontul le trimise rostogolindu-se prin cerul nopţii, spiralând şi zbătându-se dincolo de marginea pădurii, în timp ce driverele regrav se luptau să contracareze forţa impactului. Jos, copacii se prăbuşeau în toată nebunia de parcă erau figurine de hârtie, izbindu-se reciproc şi creând un efect de domino ce radia de la centrele celor cinci explozii.

Un val de aşchii şi pietriş îl smulse pe Aaron de la pământ şi îl trimise învârtindu-se la cinci metri într-un salt dur. Surprinzător era că încă mai ţinea în mâini celula de memorie în clipa în care căzu întins pe spate privind în sus la cerul asaltat de o încrengătură complicată de serpentine strălucitoare de ioni.

– Corrie-Lyn, strigă el disperat.

Deasupra lui, cerul sclipitor se stingea încet către un negru infinit. Nu se vedea nicio stea în clipa în care întunericul îl înghiţi de tot.

Al patrulea vis al lui Inigo

După ridicarea taberei, imediat după răsăritul soarelui, caravana mersese timp de trei ore înainte ca ultima creastă să fie lăsată în urmă şi câmpia de coastă să apară în sfârşit. Edeard zâmbi spre ea într-o explozie de adrenalină şi entuziasm. După aproape un an petrecut pe drumuri, se uita în sfârşit la viitorul lui. Călare pe ge-calul de lângă el, Salrana ţipa fericită şi bătea din palme. Câţiva porci din spatele căruţei lui O’lrany grohăiră la zgomotul brusc.

Edeard îi ceru ge-calului să stea în loc. Caravana înainta inexorabil, căruţă după căruţă rulând pe drumul pietros. Chiar în faţa lui, poalele Munţilor Donsori cădeau brusc în minunata Câmpie Iguru de sub ei. Se întindea până departe, pe kilometri întregi. O întindere netedă de teren agricol mănos, majoritatea cultivat. Suprafaţa era împărţită în parcele uriaşe regulate pline cu culturi verzi. O grilă masivă de canale alimentau râuri largi, puţin adânci, delimitate de diguri de protecţie din lut. Pădurile aveau tendinţa să se extindă în jurul pantelor joase ale conurilor vulcanice mici şi ciudate, care spărgeau uniformitatea câmpiei. Din câte putea vedea, nu exista niciun tipar în dispunerea movilelor abrupte. Erau împrăştiate pur şi simplu la întâmplare.

Era o geografie ciudată, complet diferită de terenul accidentat din jur. Ridică din umeri şi miji ochii spre orizontul estic. Parte imaginaţie, parte ceaţa depărtărilor, Marea Lyot abia se zărea, o linie gri.

Oraşul însă nu era nevoie să ţi-l imaginezi. Makkathranul domina orizontul ca o perlă scăldată în soare. La început fu dezamăgit de cât era de mic, apoi începu să realizeze distanţa implicată.

– E ceva, nu-i aşa? spuse Barkus în timp ce îşi dirija bătrânul ge-cal la acelaşi nivel cu al lui Edeard.

– Da, domnule, răspunse ucenicul. Comentariile suplimentare i se păreau de prisos. Cât de departe suntem?

– Ne va lua cel puţin încă o jumătate de zi ca să ajungem la câmpie. Porţiunea asta de drum în jos pe munte este dificilă. Vom face tabăra la Clipsham, primul oraş de dimensiuni decente de pe Iguru. Apoi vom mai avea nevoie de aproape încă o zi pentru a ajunge la Makkathran. Dădu vesel din cap şi îşi mână ge-calul mai departe.

Aproape două zile distanţă. Edeard se uita fermecat la capitală. Aşa cum spuneau toţi, singurul oraş adevărat de pe Querencia. Caravana vizitase câteva oraşe fabuloase pe traseu, mari aglomerări urbane cu populaţii de oameni înstăriţi. Unele aveau parcuri mai mari decât Ashwellul. La vremea respectivă le credea foarte mari, convins că nimic nu putea fi mai mare. Madona, ce ţărănoi sunt!

– Îndoieli aici, dintre toate locurile? îl întrebă Salrana. În capul tău acolo cresc ceva gânduri foarte melancolice.

– Mă simt doar umilit, îi spuse el.

Gândurile ei străluceau cu amuzament, provocându-i un zâmbet ştrengar.

– Te gândeşti la