şi marmură ai seifului. Mai multe rafturi sunt afectate, spărgându-se ca sticla antică. Plasticul ia foc, şi râuleţele topite se scurg de-a lungul podelei, capetele lor de înaintare scuipând flăcări slabe.

Aaron se poziţionează între gardieni şi celula de memorie a lui Inigo, protejând-o de orice deteriorare posibilă. Reuşeşte să străpungă câmpul de forţă de pe piciorul unui paznic şi trage în gaură cu gelipistolul. Piciorul se transformă instantaneu într-o pastă lichidă de celule distruse. Gardianul ţipă şi se prăbuşeşte. Câmpul lui de forţă se reconfigurează peste bont, permiţând sângelui să se împrăştie pe jos, unde începe să fiarbă încet. Jetoanele de energie se ataşează de el ca nişte rozătoare prădătoare. Omul se zbate neputincios în timp ce câmpul de forţă i se diminuează.

Acum totul este între Aaron şi gardianul rămas. Amândoi avansează, fiecare încrezător în propriile adaosuri de îmbunătăţire cu arme. Nu mai este o bătălie a software-ului sau a inteligenţei umane. Forţa brută este cea care va învinge acum.

În final, cei doi seamănă cu două mingi de foc atomice care se ciocnesc. O undă de şoc de energie incandescentă se degajă în urma impactului, transformând tot ce atinge în vapori. Unul dintre bolizii de foc se stinge brusc.

Aaron stă peste aglomerarea de cărbune care cu câteva secunde înainte fusese adversarul său. În timp ce îl fixează cu privirea, îşi extinde lateral braţul bun. Gura unui laser cu raze X îi iese din antebraţ. Raza feliază capul gardianului fără picioare. Se încovoaie anihilând celulele de memorie ale omului. Aaron scoate un oftat lung, apoi se clatină sub trepidaţia durerii surde din umăr. Când se uită la el, vede că petele de sânge împânzise pieptul. Gaura ruptă şi arsă din ţesătura costumului nu dezvăluie nimic, doar un petic de piele înnegrit mustind de sânge. Monitoarele medicale îi raportează că pachetele de fibre de foc au săpat adânc, prejudiciul este extins. Junghiurile ascuţite de durere din piciorul stâng îi taie răsuflarea. Genunchiul aproape îi cedează. Biononicul acţionează în mod concertat pentru a urmări şi a elimina microvibratoarele care îi plutesc în voie prin fluxul sanguin. Dacă i se infiltrează în creier, va avea probleme serioase. Trusa medicală pompează din nou calmante în el pentru a contracara şocul. Pierderea de sânge va deveni o problemă foarte curând, cu excepţia cazului în care poate ajunge la o unitate medicală. Cu toate acestea, va rămâne funcţional, deşi va trebui să se supună decontaminării din cauza toxinei neurologice. Biononicele sale nu se mulţumesc cu localizarea otrăvii. Câmpul de scanare se recalibrează singur şi scanează din nou.

Aaron merge la raftul care conţine celula de memorie a lui Inigo. Anulobureţii fâlfâie prin aer şi revin la bandulieră, strecurându-se înapoi în pungile lor. Picioarele îi scrâşnesc pe un covor de fragmente înainte de a lipăi prin sânge şi magmă de plastic. Celula de memorie se află în mâinile lui, şi etapa cea mai dificilă a misiunii este încheiată.

Flăcările cuprind toată uniforma lui Viertz în timp ce el iese din seif. Femeia rămăsese îngenuncheată. Aaron o împuşcă în cap cu un laser cu raze X, un act caritabil în eventualitatea că celulele ei de memorie înregistrează încă impulsuri. Nu-i stă în fire, dar îşi poate permite să fie mărinimos într-un moment de succes.

Trei minute mai târziu, Aaron este din nou pe acoperişul blocului administrativ. Trece peste margine, trăgându-şi răsuflarea în reprize scurte. Rana din umărul amorţit începe să ardă rece, radiind valuri de ameţeală, pe care îmbunătăţirile sale medicale abia le pot împiedica să-l copleşească. Explozia teribilă de dureri din picioare, stomac şi coloana vertebrală îl sfârtecă, orbindu-l în timp ce este scuturat de convulsii. Nevăzute în display-ul exovederii, biononicele îi raportează că fac progrese în încercarea de a urmări şi de a elimina microvibratoarele care îi contaminează încă sângele.

Încet, ţeapăn, se îndreptă din nou. Se clătină aproape să cadă cale de două etaje. Imediat ce iese din casa liftului, u-amprenta i se reconectează la unisferă, raportându-i că rămăşiţa de unitate centrală strigă chemând ajutoare prin toate linkurile pe care clinica le mai avea cu unisfera.

– Trupele tactice ale poliţiei răspund, îl informă u-amprenta. Ofiţerii de securitate ai clinicii se înarmează. Perimetrul este izolat.

– Atunci ar fi bine să plecăm, bravă Aaron. Tresări din nou la un fior de durere din claviculă şi o chemă pe Corrie-Lyn. Hai să mergem. Sunt la poziţia desemnată A.

– Oh, răspunse ea. Ai terminat deja?

Pentru o clipă crezu că glumeşte.

– Ce?

– Nu am crezut că poţi fi atât de rapid.

Furia îl transformă rapid într-un sloi de gheaţă. Programul pe care i-l dăduse fusese extrem de strict. Nici măcar gardienii care nu trebuiau să fie acolo şi lupta care urmase nu-l întârziaseră cu mai mult de patruzeci de secunde.

– Unde eşti?

Exovederea îi arătă o hartă locală cu crucişătoarele de poliţie închizând clinica la o viteză de opt mach.

– Ah… Sunt încă în zona de recepţie. Ştii, au nişte haine foarte frumoase aici şi Ruth Stol a fost, de fapt, destul de utilă în privinţa stilului. Cine ar fi crezut? Am probat deja câteva din lucrurile astea minunate din lână…

– Intră dracului în capsulă! Acum! ţipă el.

Software-ul tactic evaluă situaţia, aceasta corespunzând cu ce-i spunea propriul instinct. Acoperişul era mult prea expus. Un alt fior involuntar îi fugi în sus pe picioare şi îl făcu să se îndoaie, rostogolindu-se peste margine, lăsându-se complet în seama software-ului său de luptă. Programul îi formată câmpul de forţă pentru a amortiza aterizarea. Chiar şi aşa, când izbi pământul, durerea păru să-i explodeze direct în creier. Se rostogoli şi se ridică în picioare. Mult prea încet.

– Uşile nu se deschid, spuse Corrie-Lyn. Nu pot ajunge la capsulă. A pornit alarma. Aşteaptă… Ruth îmi spune să nu mă mişc.

Aaron gemu în timp ce se deplasa împleticindu-se peste banda de gazon din jurul blocului administrativ. Nu