a lui Rama, locotenentul Calvert trăi, ca de atîtea ori, un flash-back cinematografic. Uneori se întreba dacă nu trebuia să scape de acest obicei, deşi nu-i găsea dezavantaje. Reuşea să facă interesantă pînă şi cea mai plictisitoare situaţie; cine ştie, poate că avea să-i salveze şi viaţa odată. N-avea decît să-şi amintească ce făcuse Fairbanks sau Connery sau Hiroshi într-o situaţie asemănătoare…

De această dată să găsea pe unul din cîmpurile de luptă de la începutul secolului douăzeci; Mercer întruchipa sergentul unei patrule de trei oameni într-un raid de noapte în no man's land. Nu era dificil să-şi închipuie că se aflau pe fundul unui crater imens de proiectil, chiar dacă el fusese împărţit în mod regulat într-o serie de terase ascendente. Craterul era scăldat in lumina a trei arce de plasmă, distanţate, ce acopereau aproape fără umbră întregul interior. Dar dincolo de scobitură, dincolo de marginea terasei celei mai îndepărtate, se întindeau bezna şi misterul.

Calvert ştia foarte bine ce se afla acolo. Mai întîi, cîmpia circulară şi netedă, largă de peste un kilometru. Împărţind-o în trei părţi egale, aducînd mult cu nişte şine de cale ferată mult mai distanţate între ele, se găseau cele trei scări ale căror trepte dispăreau lent sub suprafaţă, ca să nu împiedice nimic din ce ar fi putut să alunece peste ele. Deoarece structura era complet simetrică, nu exista motiv de a prefera vreo punte anume; Alfa, cea mai apropiată de Ecluză, fusese aleasă pur şi simplu din motive de comoditate.

Deşi treptele punţilor erau obositor de late şi înalte, faptul acesta nu constituia o problemă. În exteriorul butucului, la o jumătate de kilometru de axă, gravitaţia reprezenta doar a treizecea parte din cea terestră. Deşi purtau cu ei aproape o sută de kilograme de echipament şi rezervoare, se deplasau cu destulă uşurinţă.

Comandantul Norton şi restul echipajului îi însoţiră de-a lungul corzilor de ghidaj, întinse între Ecluza Alfa şi buza craterului. Dincolo de bătaia proiectoarelor se întindea bezna lui Rama. În razele mişcătoare ale farurilor de pe căşti se distingeau doar cîteva sute de metri ale punţii, coborînd pe cîmpia netedă şi lipsită de detalii.

Iar acum, îşi spuse Karl Mercer, trebuie să iau prima mea decizie. Voi urca, ori voi coborî această punte?

Întrebarea nu era absurdă. În esenţă se găseau tot la zero gravitaţional şi creierul putea selecta orice sistem de referinţă. Printr-un simplu efort de voinţă, Mercer se putea convinge că privea de deasupra unei cîmpii orizontale, lîngă faţa unui perete vertical, sau peste marginea unei stînci abrupte. Nu puţini astronauţi avuseseră probleme psihologice grave, alegînd un sistem greşit de coordonate la efectuarea unei misiuni complexe.

Mercer se hotărîse să meargă cu capul înainte, căci alt mod de locomoţie ar fi fost stîngaci. În plus, în acest fel ar fi zărit cu uşurinţă ceea ce se afla înainte. Astfel, pe parcursul celei dintîi sute de metri avea să-şi imagineze că se căţăra în sus. Numai atunci cînd creşterea gravitaţiei îi va alunga iluzia, urma să-şi modifice direcţiile mentale cu o sută optzeci de grade.

Prinse prima treaptă şi se împinse încet în lungul punţii Mişcarea era tot atît de lină ca şi înotul pe fundul mării ― chiar mai uşoară, deoarece aici nu exista frecare cu apa. Atît de plăcută, încît îl încerca tentaţia de-a merge tot mai repede. Mercer era însă prea experimentat ca să se grăbească într-o situaţie complet inedită.

Auzea în căşti respiraţia regulată a celor doi însoţitori. Nu-i trebuia altă dovadă să ştie că amîndoi îl urmau şi nu-şi irosi timpul în conversaţii inutile. Deşi era tentat să privească înapoi, se hotărî să nu rişte pînă ce nu ajungea la platforma de la capătul punţii.

Treptele măsurau între ele o jumătate de metru. Pe prima porţiune a urcuşului, Mercer le sui din două în două. Le numără însă atent, iar pe la două sute remarcă cea dintîi senzaţie distinctă de greutate. Rotaţia lui Rama începe să se facă simţită.

După patru sute de trepte, îşi estimă greutatea aparentă la cinci kilograme. Nu punea nici o problemă, însă îi venea din ce în ce mai greu să pretindă că urca dată fiind atracţia în sus.

A cinci suta treaptă i se păru un loc bun de popas. Îşi simţea muşchii din braţe protestînd la exerciţiul neobişnuit, deşi în prezent Rama făcea totul, el trebuind doar să imprime direcţia.

― Totu-i O. K… raportă el. Am trecut de jumătate. Joe, Will… vreo problemă?

― Mă simt perfect… se auzi Joe Calvert.

― Şi eu la fel, adăugă sergentul Myron. Atenţie însă la forţa Coriolis. Începe să crească.

Deci Myron remarcase deja. Cînd lăsa treapta din mîini, avea tendinţa să se deplaseze spre dreapta. Ştia cu certitudine că era un efect al rotaţiei lui Rama, dar impresia făcea să pară că o forţă misterioasă îl îndepărta de scară.

Poate că sosise timpul să meargă cu picioarele înainte, acum cînd „jos” începea să capete un înţeles fizic. Avea să încerce riscul unei dezorientări temporare.

― Atenţie… Mă întorc.

Ţinându-se zdravăn de treaptă, se folosi de braţe pentru a se roti cu o sută optzeci de grade şi brusc fu orbit de luminile tovarăşilor săi. Departe deasupra lor ― iar în prezent într-adevăr deasupra ― zărea o strălucire slabă pe muchia peretelui abrupt. Acolo se profilau comandantul Norton şi alţi membri ai echipajului, privindu-i concentraţi. Arătau extrem de mici şi îndepărtaţi, şi le flutură liniştitor din mînă.

Desfăcu strînsoarea şi se lăsă în voia pseudo-gravitaţiei încă slabe a lui Rama. Trecerea de pe o treaptă pe următoarea dura mai mult de două secunde; pe Pămînt, în acelaşi interval de timp, un om ar fi căzut treizeci de metri.

Viteza de cădere era atît de lentă încît grăbi puţin lucrurile ajutîndu-se cu mîinile şi lăsîndu-se să lunece cîte zece trepte o dată, frînînd totuşi cu picioarele atunci cînd i se părea că înainta prea repede.

La treapta şapte sute se opri iarăşi şi îndreptă raza proiectorului în jos; aşa cum calculase, începutul scării se găsea la numai cincizeci de metri dedesubt.