class="p1">Peste cîteva minute şedeau pe primele trepte. După atîtea luni petrecute în spaţiu, încercau o senzaţie ciudată să stea din nou drepţi pe o suprafaţă solidă, s-o simtă apăsîndu-le tălpile. Greutatea lor era ceva mai mică de zece kilograme, dar suficientă ca să le asigure stabilitatea. Închizînd ochii, Mercer se putea închipui pe solul unei planete.

Muchia, sau platforma de unde descindea scara, era lată cam de zece metri şi se curba în sus în fiecare parte pînă ce dispărea în beznă. Mercer ştia că forma un cerc complet; dacă ar fi mers cinci kilometri în lungul ei, ar fi revenit la punctul de plecare.

La gravitaţia existentă, mersul normal era totuşi imposibil. Reuşeai doar să salţi în paşi uriaşi, iar aici se ascundea o altă primejdie.

Scara scufundată mai departe în întuneric se cobora cu o amăgitoare simplitate. Esenţial era să ţii bine balustrada înaltă din ambele părţi; un pas prea avîntat l-ar fi propulsat departe în spaţiu pe călătorul imprudent. Ar fi atins iarăşi suprafaţa cam la o sută de metri mai jos. Şocul n-ar fi fost vătămător, însă consecinţele lui poate că da… întrucît mişcarea de rotaţie a lui Rama ar fi deplasat scara către stînga. În felul acesta, un corp în cădere s-ar fi izbit de curba netedă, întinsă într-un arc neîntrerupt pînă la cîmpia aflată la aproape şapte kilometri dedesubt.

Iar aşa ceva, gîndi Mercer, ar constitui un tobogan îngrozitor; viteza finală, chiar cu gravitaţia aceea, putea să ajungă la cîteva sute de kilometri pe oră. Poate că aplicînd o frecare corespunzătoare, coborîrea ar fi fost controlată. Dacă da, ar fi reprezentat modul cel mai convenabil de a atinge suprafaţa internă a lui Rama. Totuşi, pentru început erau necesare cîteva experimentări precaute.

― Şefule, nici o dificultate la coborîrea scării, raportă Mercer. Dacă eşti de acord, pornesc spre următoarea platformă. Aş dori să ne cronometraţi.

Norton răspunse fără ezitare.

― Dă-i drumul!

Nu mai trebui să adauge: „Fiţi cît se poate de prudenţi.”

Lui Mercer nu-i luă mult să facă o descoperire crucială. Era imposibil, cel puţin într-o gravitaţie de douăzeci de ori mai mică decît cea terestră, să cobori scara în mod obişnuit. Orice încercare de acest fel conducea la o, mişcare en ralenti, teribil de plictisitoare; singura modalitate practică de coborîre o constituia ignorarea treptelor, deplasarea făcîndu-se prin tracţiune pe balustrade în jos.

Calvert ajunsese la aceeaşi concluzie.

― Scara asta a fost construită ca să urci, nu să cobori. Poţi folosi treptele atunci cînd te mişti împotriva forţei gravitaţionale, însă în direcţie opusă îţi dau doar bătaie de cap. Sînt convins că nu-i prea demn, dar cred că soluţia cea mai bună e să ne lăsăm să lunecăm pe balustradă.

― Ridicol, protestă sergentul Myron. Nu-mi vine să cred că Ramanii făceau aşa ceva.

― Eu unul cred că nu foloseau deloc scara ― este clar că a fost construită pentru cazuri de urgenţă. Bănuiesc că dispuneau de un sistem mecanic de ascensiune, un funicular poate. Ceea ce ar explica şanţurile adînci care vin dinspre butuc.

― Aş fi zis că sînt rigole, însă pot într-adevăr să servească şi la aşa ceva. Oare aici a plouat vreodată?

― Probabil, răspunse Mercer. Cred totuşi că Joe are dreptate. La naiba cu demnitatea! I-am dat drumul.

Balustrada, probabil concepută pentru ceva asemănător mîinilor era o bară dreaptă din metal şlefuit, susţinută de stîlpi distanţaţi, lungi de un metru. Mercer o încălecă, încercă precaut forţa de frînare în stare s-o dezvolte cu ambele mîini, şi se lăsă să alunece.

Foarte lent, mărindu-şi treptat viteza, coborî în beznă. mişcînd pata de lumină a proiectorului de pe cască. După vreo cincizeci de metri, le strigă şi celorlalţi să-l urmeze.

Nimeni n-ar fi recunoscut-o, dar cu toţii se simţeau din nou copii. În mai puţin de două minute coborîseră un kilometru în siguranţă şi confort. Cînd înaintau prea repede, ajungea să strîngă mîinile pe balustradă, să frîneze atît cît o nevoie.

― Sper că vă distraţi, făcu Norton cînd îi văzu ajunşi pe platforma următoare. Urcuşul n-o să mai fie la fel de simplu.

― Exact asta vreau să verific, răspunse Mercer, plimbîndu-se înainte şi înapoi ea să aproximeze forţa gravitaţională. Aici este deja o zecime de g. Diferenţa se simte binişor.

Păşi, sau mai exact lunecă pînă la marginea platformei şi îndreptă farul căştii spre următoarea secţiune a scărilor. Pe cît se putea zări, era identică cu segmentul precedent ― deşi examinarea atentă a fotografiilor dovedise faptul că înălţimea treptelor scădea progresiv cu creşterea gravitaţiei. Se pare că scara fusese proiectată pentru a necesita efort constant la urcare, indiferent de raza curburii.

Mercer privi sus butucul lui Rama, aflat acum la aproape doi kilometri deasupra. Luminiţa şi siluetele minuscule conturate pe fundalul ei păreau teribil de îndepărtate. Pentru prima dată se bucura că nu vedea în toată lungimea acea scară enormă. În ciuda sîngelui rece şi a lipsei sale de imaginaţie, nu ştia cum ar fi reacţionat dacă s-ar fi zărit tîrîndu-se aidoma unei insecte într-o farfurie verticală, înaltă de şaisprezece kilometri, cu jumătate din ea atîrnîndu-i deasupra capului. Pînă atunci considerase întunericul ca pe un lucru neplăcut; în prezent era fericit de prezenţa lui.

― Nici o schimbare de temperatură, îi raportă lui Norton. Cu puţin sub punctul de îngheţ. Presiunea aerului este ridicată, aşa cum ne aşteptam ― în jur de trei sute de milibari. Chiar cu procentul scăzut de oxigen, atmosfera-i însă aproape respirabilă; mai jos nu vor fi deloc probleme, ceea ce va simplifica enorm explorarea. Aşa descoperire mai zic şi eu, pe care să putem umbla fără scafandru. Dealtfel, am să încerc un experiment.

Pe Butuc, comandantul Norton se foi un pic neliniştit. Dar dintre toţi membrii echipajului, Mercer ştia cel mai bine ce trebuia să facă. Prelevase suficiente mostre ca să fie mulţumit.

Mercer egaliza presiunile, desfăcu clama de siguranţă a căştii şi o întredeschise puţintel. Respiră prudent, apoi adînc.

Aerul de pe Rama era mort şi searbăd, ca într-o criptă într-atît de antică încît ultima urmă a distrugerii fizice dispăruse