de eoni. Nările ultra-sensibile ale lui Mercer, antrenate în anii de testare a sistemelor vitale pînă la, şi dincolo de dezastru, nu reuşiră să detecteze nici un miros cunoscut. Exista un vag iz metalic, şi-şi aminti că primii cosmonauţi aselenizaţi raportaseră, la respresurizarea modulului lunar, un miros asemănător prafului de puşcă ars. Mercer îşi imagină cabina de pe Eagle contaminată de pulbere lunară. Ar fi trebuit să miroase precum Rama.

Etanşă casca la loc şi expiră din plămîni aerul străin. Nu-i dăduse nici un pic de forţă; pînă şi un alpinist aclimatizat cu vîrful Everestului ar fi murit rapid aici. Însă lucrurile urmau să se prezinte altfel la cîţiva kilometri mai jos.

Ce mai era de făcut? Nu se putea concentra, se abandonase plăcerii oferite de gravitaţia redusă. Totuşi era inutil să se obişnuiască cu ea, deoarece aveau să revină imediat în imponderabilitatea axei centrale.

― Ne întoarcem, şefule, raportă el. N-are rost să continuăm… atîta timp cît nu sîntem pregătiţi să mergem pînă la capăt.

― De acord. Vă vom cronometra, însă luaţi-o domol.

Urcînd cîte trei-patru trepte dintr-o săritură, Mercer gîndi că afirmaţia lui Calvert fusese absolut corectă; scările fuseseră construite pentru a fi urcate şi nu invers. Dacă nu priveai înapoi şi ignorai panta abruptă a curbei ascendente, urcuşul se dovedea o experienţă încîntătoare. Cu toate acestea, după vreo două sute de trepte începu să simtă furnicături în muşchii coapselor şi hotărî să încetinească. Îndrăznind să arunce o privire scurtă peste umăr, constată că ceilalţi luaseră mai devreme aceeaşi decizie şi se aflau mult mai jos pe pantă.

Urcuşul fu complet lipsit de evenimente ― aparent o succesiune nesfîrşită de trepte. Ajunşi pe platforma superioară, aflată imediat sub punte, gîfîiau deja, deşi se scurseseră numai zece minute. Făcură o pauză tot de zece minute, după care atacară ultimul kilometru vertical.

Salt… prinde treapta… salt… prinde… salt… prinde… era uşor, dar atît de monoton şi plictisitor încît exista pericolul să devină imprudenţi. La jumătatea drumului se odihniră cinci minute; crampele le strîngeau nu numai picioarele, ci şi braţele. Din nou, Mercer se consideră fericit că zărea prea puţin, din faţada verticală pe care atîrnau. Nu era dificil să-ţi închipui că puntea continua doar cîţiva metri dincolo de cercul lor de lumină, ca apoi să se sfîrşească brusc.

Salt… prinde treapta… salt… Aproape pe neaşteptate, puntea se termină cu adevărat. Se aflau înapoi în lumea lipsită de greutate a axei, printre prietenii lor nerăbdători. Expediţia durase mai puţin de o oră, şi încercau senzaţiile unei modeste glorii.

Era însă mult prea devreme ca să fie mulţumiţi de ei înşişi. În ciuda efortului, nu străbătuseră nici o optime din acea scară ciclopică…

11. BĂRBAŢI, FEMEI ŞI MAIMUŢE

Cu multă vreme în urmă, comandantul Norton hotărîse că anumite femei nu trebuiau admise pe navă. Absenţa gravitaţiei făcea cu bustul lor o serie de chestii care distrăgeau atenţia. Rău era şi cînd stăteau pe loc, dar cînd începeau să se mişte declanşînd vibraţii de rezonanţă, devenea mai mult decît putea suporta un bărbat cu sînge fierbinte. Norton ora absolut convins că cel puţin un accident spaţial serios se datorase neatenţiei echipajului, la trecerea prin cabina de comandă a unei femei-ofiţer bine construită din punct de vedere fizic.

Îşi expusese odată teoria medicului-şef, Laura Ernst, fără să destăinuie cine-i inspirase gîndurile. Nici nu era nevoie; se cunoşteau prea bine unul pe celălalt. Pe Pămînt făcuseră dragoste cîndva, într-un moment comun de deprimare şi singurătate. Probabil că n-aveau să mai repete experienţa (deşi, putea cineva să fie sigur de un asemenea fapt?). O mulţime de lucruri se schimbaseră pentru amîndoi. Şi totuşi, ori de cîte ori doctoriţa cea bine făcută apărea, legănîndu-se, în cabina comandantului, el simţea un fior din vechea pasiune, iar ea ştia aceasta şi amîndoi erau fericiţi.

― Bill, începu Laura, i-am examinat pe alpiniştii noştri şi iată concluziile mele. Karl şi Joe n-au nimic ― rezultatele testelor sînt normale raportate la munca pe care au efectuat-o. Will dă însă semne de epuizare, de pierdere a greutăţi corporale ― nu intru în detalii. Nu cred că execută toate exerciţiile recomandate şi nu e singurul. La centrifugă se trişează. Dacă se repetă, trebuie să cadă nişte capete. Te rog să le transmiţi.

― În regulă. Să ştii totuşi că există circumstanţe atenuante… Oamenii au tras din greu în ultima perioadă.

― Cu degetele şi cu mintea, adevărat. Dar nu cu trupurile, nu muncă adevărată, măsurată în kilogram-metri. Iar dacă-i vom explora pe Rama, avem nevoie de exerciţiu.

― Păi, putem?

― Da, dacă procedăm cu atenţie. Karl şi cu mine am elaborat un profil foarte economic, bazat pe ideea că sub Nivelul Doi ne putem dispensa de aparatura respiratorie. Bineînţeles, un noroc extraordinar ce schimbă complet unghiul de abordare al problemei, deşi n-am reuşit să mă obişnuiesc cu ideea unei lumi lipsite de oxigen… Aşadar ne mai trebuie alimente, apă şi costume termoreglabile şi… ne apucăm de treabă. Coborîrea va fi uşoară; se pare că majoritatea drumului îl putem străbate alunecînd pe balustradă.

― L-am pus pe Chips să construiască o sanie cu frînă-paraşută. Chiar dacă nu vom risca trimiţînd oamenii cu ea, o putem utiliza pentru provizii şi echipament.

― Grozav, înseamnă că drumul va dura zece minute. Altminteri ar lua mai mult de un ceas. Urcuşu-i mai greu de apreciat. Sînt de părere să încercăm, o călătorie de şase ore, incluzînd două pauze de cîte o oră. Mai tîrziu, după ce vom cîştiga experienţă ― şi ceva muşchi ― s-ar putea să reducem considerabil timpul.

― Cum stăm cu factorii psihologici?

― Dificil de considerat într-un mediu nou. Problema cea mai importantă o reprezintă întunericul.

― Vom instala faruri pe Butuc. Pe lîngă lanternele individuale, fiecare echipă va fi urmărită de un proiector.

― Bun… asta ar fi de mare ajutor.

― Încă ceva. Trimitem pentru început o echipă la mijlocul scării şi înapoi, sau coborîm de prima dată pînă jos?

― Dacă timpul ne-ar permite, eu aş fi prudentă. Dar n-a mai rămas prea multă vreme şi nu