de unde-o mai iau? întrebă femeia. Eu vreau s-o prind pe-aia, pe moldoveanca-aia nenorocită, să-i smulg părul din cap și s-o trimit înapoi la bărbat-su acasă. Al meu nu e om rău, dar e așa de prost, că dacă-i zice cineva „vino încoace”, el se duce. Mai ales, dacă bea un pic, poți să-l frămînți ca pe o cocă. Acasă, la noi în sat, cînd se îmbăta, mulți își băteau joc de el, îl chemau să le taie lemnele sau să le măture prin bătătură. Bărbații nu sînt de vină niciodată cînd greșesc, de vină sînt numai femeile. Bărbatul încearcă, e datoria lui de bărbat, dar femeia trebuie să știe care e rostul ei și să-l oprească de la păcat. Nu-i așa, părinte? Pedeapsa femeii este întotdeauna dublă, întrucît ea e cea care a primit.

— Într-adevăr, spuse preotul, răspunderea femeii este întotdeauna dublă, întrucît ea e cea care a primit misiunea divină de a naște.

În WC, mirosul devenise din ce în ce mai greu de suportat și Nela îl invită pe preot afară, pe culoar, ca să poată fuma o țigară. Fuma și el, dar Carpați.

— De ce v-ați făcut preot, părinte? îl întrebă Nela, după ce încercase, fără succes, să-l tenteze cu un Kent.

Înainte de a răspunde, acesta scoase dintr-o sacoșă sticla de votcă și i-o întinse Nelei, care trase un gît și i-o dădu înapoi; preotul bău și el.

— Voiam să știu dacă e o chestiune de vocație sau un capriciu al destinului.

— Nu știu dacă e neapărat o vocație, deși s-ar putea, într-adevăr, să fie o chemare, o coincidență fericită a posibilităților mele spirituale cu conjunctura istorică și socială. Încă de mic eram o ființă calmă și serioasă, dădeam sfaturi celorlalți și-i îndemnam să fie cuminți. Din pricina asta mi se spunea „moșul”. Ori, știți și dumneavoastră că preotul sau rabinul sînt considerați înțelepții și sfătuitorii localității, la bine și la rău, dar mai ales la rău, cînd oamenii vin să le ceară părerea. Întîmplarea a făcut ca la această calitate a mea să se adauge o oroare organică față de militărie, toată adolescența halucinam de spaimă că voi ajunge să țin o armă în mînă sau că voi trage cu tunul și atunci mi-am dat seama că singura soluție ca să scap de acest coșmar e să mă fac preot.

— Credeți cu adevărat în existența lui Dumnezeu, a lui Cristos, în lumea cealaltă?

— Sînt obligat să cred.

— Nu sînteți obligat, după părerea mea. Mulți oameni nu cred în profesia lor. Am un fost coleg de liceu care s-a făcut și el preot și care e ateu declarat. Are însă o voce superbă.

— Cred, în primul rînd, în puterea de influențare a religiei asupra oamenilor.

— Vă referiți la aspectul moral?

— În primul rînd. Religia a îndemnat oamenii să-și iubească aproapele. Asta nu e puțin dacă ne gîndim cît de puțin contează viața unui om în ochii celor care nu cred în Dumnezeu. Omul are în el o sumedenie de contradicții și ciudățenii, porniri de răutate, nebănuite și neînchipuite, nu-i trebuie prea mult ca să ajungă pînă la bestialitate. Copilul de cinci ani al unui vecin de-al meu se furișează pe sub gard și-mi sugrumă păsările. Face asta cu o plăcere fioroasă, m-a apucat spaima și greața cînd l-am văzut cu mîinile pline de sînge și cu fața inundată de fericire. Frica de Dumnezeu și de pedepsele lui îi poate opri pe mulți să facă rău.

Nela mai ceru o gură de votcă și-și aprinse o țigară; îi trecuse frigul, se simțea bine, iar discuția cu preotul i se părea o binefacere, uita unde se află și prin ce trecuse.

— Aspectul moral al religiei, spuse ea, e discutabil, părinte, după cum bine știți, materialiștii o învinuiesc că dezarmează oamenii în lupta socială, îi videază de voință și acțiune. Interesant, însă, e altceva: că în epoca noastră, atît de avidă după raționalism, religia se ține încă foarte bine pe picioare, milioane de oameni merg la biserică, se închină, se botează, se cunună și se înmormîntează cu preot. Ce e religia, după părerea dumneavoastră? Dar vă rog să-mi vorbiți sincer, nu facem aici propagandă, ci speculații.

Preotul îndrăzni să ia și el un Kent de la Nela și, după felul cum trăgea din ea, adînc și cu patimă, se vădea un fumător învederat, care știe să savureze o țigară bună.

— Dar de ce vreți să știți părerea mea personală? întrebă el, privind-o încruntat.

— Din curiozitate, îi răspunse Nela. Eu nu sînt mistică, nu mi-am făcut în viața mea o cruce, nu cred în Dumnezeu și în lumea cealaltă, dar fenomenul religios mă interesează și mă impresionează. Cînd am auzit prima oară o slujbă de înmormîntare am plîns de emoție.

Preotul se gîndi intens, privind îndelung pe fereastră. Peisajul era dezolant: cîmpuri înnămolite, petice murdare de apă și stoluri de ciori, enorm de multe ciori.

— După părerea mea intimă, dragă domnișoară, religia e o poezie.

— Interesant. Asta n-am mai auzit.

— Da, religia e una dintre cele mai sublime poezii pe care le-a cunoscut umanitatea. Poezia Necunoscutului, a Incertitudinii, a Speranței. Gîndiți-vă ce fantastic își imaginează religia lumea cealaltă: paradisul în care totul este ușor, suav și plăcut mirositor, unde liniștea și calmul sînt desăvîrșite și definitive; infernul unde totul e întunecat și sufocant, ființele sînt desfigurate de suferință și lipsă de speranță. Sau legenda uluitoare a lui Cristos, care a existat, desigur, e imposibil să nu fi existat, dar ce literatură fabuloasă a creat mitul lui! În Biblie se spune că Dumnezeu s-ar fi exprimat despre el așa: „Acesta este Fiul meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Superb, nu?

— Într-adevăr, acceptă Nela. Și eu sînt o cititoare pasionată a Bibliei. Recitind-o, recent, m-a frapat un lucru: nu ni se spune nimic despre copilăria și adolescența lui Iisus. După întoarcerea din Egipt el e deja matur, începe să dea pilde și să facă minuni.

— Biblia, dacă ați observat, este extrem de laconică și esențializată. Întîmplările cele mai teribile sînt spuse într-o frază.