class="_-body_b50-bodytext">— Cine ar fi putut să scrie Biblia? Apostolii în nici un caz, erau analfabeți. Fără îndoială e opera unui scriitor de geniu care a adunat și colaționat toate legendele care circulau oral. Sau e o operă colectivă.

— Mai degrabă.

— Vă mai întreb ceva. Cum se face că religiozitatea e mai puternică în copilărie și la bătrînețe și aproape inexistentă în adolescență? Nu cumva aceasta se asociază vîrstelor slabe și ignorante? Nu cumva…

Nela simți în clipa respectivă o mînă puternică, mare, bărbătească, care i se plimba pe fese, mîngîietoare; apoi, aceasta coborî pe piciorul drept și încercă să i se strecoare sub fustă. Din instinct, vru să-i dea o palmă preotului, dar se răzgîndi la timp. Mîinile acestuia erau amîndouă prinse de mînerul metalic al ferestrei, deci nu el putea fi agresorul, bine că nu făcuse gestul. Nela era atît de înghesuită, încît nu se putea întoarce cu nici un chip și atunci lovi cu piciorul celălalt înapoi, scurt și îndesat. Se auzi un geamăt și apoi un țipăt subțire, strident:

— Ce dai, dom’le, ce dai?

Nela nu răspunse, iar cel din spate continuă să strige, revoltat:

— Ce ți-am făcut? Ți-am rupt o mînă, ți-am scos un ochi? Stai de o oră cu fundu-n nasul meu și eu n-am voie să pun mîna pe el?!

Nela reuși să se întoarcă și descoperi în spatele ei un bărbat tînăr și neras, care ședea pe un sac încărcat cu boarfe. Era beat, mirosea a țuică.

— De ce-ai dat, fă, curvo, în mine? o întrebă el, cu un glas umil și plîngăcios. Organismu-ăsta ți l-a dat Dumnezeu numai pentru tine, nu e bun obștesc, n-avem voie să-l privim și noi cu ochiul sau să-l atingem cu mîna?

Preotul, care urmărise discuția foarte atent, îl lovi brusc pe cel de jos cu piciorul în coaste. Acesta gemu, se văită cîteva minute, dar nu îndrăzni să mai protesteze.

— Veți avea mult de furcă cu bărbații în această zonă, îi spuse preotul Nelei. Sînt de o sălbăticie și un cinism incredibil. În parohia mea am niște cazuri de care mi-e și jenă să vorbesc. De aceea să nu vă mirați dacă o să vedeți multe femei triste, dezamăgite, resemnate.

Trenul își încetini mersul, se apropia de o haltă așezată în plin cîmp. Un controlor strigă din capătul celălalt al vagonului:

— Eliberați compartimentele, se urcă navetiștii!

În haltă se aflau circa cincizeci de bărbați uzi fleașcă, cu șepci și cu băști pe cap, care porniră spre tren cu figurile încruntate, enervați că descopereau vagoanele pline cu lume.

— Ăștia unde se mai urcă, părinte? întrebă Nela.

— Trebuie să se urce, sînt muncitori la Combinatul chimic. Trenul e, de fapt, al lor.

Scandalul se iscă repede: călătorii care se aflau pe scări fură bruscați, împinși înăuntru sau aruncați pe peron. Ajunși pe culoar, navetiștii călcau totul în picioare, înaintînd în valuri spre compartimente. Trecerea era însă deosebit de anevoioasă, agresorii și agresanții se loveau cu pumnii și picioarele, reciproc, în timp ce controlorul, imobilizat undeva, la mijlocul culoarului, striga tot timpul, isteric:

— Faceți loc! Faceți loc!

Deși se lipise cît se poate de strîns de peretele vagonului, Nela primi și ea cîțiva pumni de la navetiști, ceea ce o făcu să urle de mînie:

— De ce ne loviți, nenorociților? Sîntem sinistrați!

Drept răspuns, primi încă un pumn în ceafă din partea unui navetist care, deși tînăr, nu avea nici un dinte în gură.

— Dacă sînteți sinistrați, ce căutați în trenul clasei muncitoare? La ADAS, fiv-ar rasa a dracului!

Cineva de pe peron aruncă cu o sticlă în fereastra unui compartiment, făcînd-o țăndări, după care mai mulți bărbați năvăliră înăuntru unul peste altul, obligîndu-i pe intruși să se refugieze pe culoar, îngroziți. Ultimul care se urcă în compartiment pe fereastră era un țigan cu acordeonul, gras, chioșpaliu și fără dinți în gură. Navetiștii beau țuică dintr-o sticlă de un kil și chiuiau; cîțiva dintre ei jucau șeptic.

— Cîntă, mă! urlă unul, și lăutarul umplu imediat burduful acordeonului cu aer. Cîntă-mi Maria, Maria, că spăl briceagu-n tine. De la ce nuntă vii?

— De la niște adventiști din Ciocănești.

— Zi-l p-ăla cu emoragia.

— Îl zic.

Lăutarul era foarte tînăr, poate nu împlinise șaptesprezece ani, dar avea o voce groasă și tremolată, cei din jur i se uitau în gură, vrăjiți.

Mărioară, fă-mi o turtă Și așază-mi-o pe burtă. Turta să fie de grîu Și s-o strîngi tare c-un brîu. Maria, Maria, Oprește-mi emoragia!

C-aseară cînd am plecat De la tine de sub pat Soțul tău s-a deșteptat Și-n stomac m-a-njunghiat. Maria, Maria, Oprește-mi emoragia!

La halta următoare se urcară încă aproximativ cincizeci de navetiști, părea de necrezut ca trenul să mai poată primi atîta lume, oamenii ședeau literalmente unii peste alții, mulți se agățaseră pe scări sau pe acoperișul vagoanelor, în ploaie și vînt.

— Nu trebuia să plecăm din WC, oftă preotul. Aici vom fi striviți.

— Mai avem mult? întrebă Nela, rîzînd în hohote, spre stupefacția preotului.

— De ce rîdeți?

— Tipul din spate a reușit să-mi bage mîna sub fustă și mă gîdilă îngrozitor.

— L-aș lovi cu piciorul, dar nu ajung.

— Nu-i nimic, lăsați-l în pace. Mai e mult?

— Două stații. Cunoașteți pe cineva din localitate?

— Pe nimeni, dar sper să mă descurc.

Preotul aprinse încă o țigară, trăgea din ea cu lăcomie, parcă s-ar fi ascuns de cineva.

— Din păcate, eu trăiesc într-o comună oarecum îndepărtată, iar cînd vin în oraș soția mă însoțește întotdeauna. Acum am fost la București la înmormîntarea unei rude și e un miracol că m-a lăsat singur, dacă nu avea copilul febră mare, venea cu mine.

— E geloasă?

— Da, o gelozie care a luat forme monstruoase, de-a dreptul schizofrenice. Mă pîndește și în biserică, mai ales în zilele de împărtășanie sau de mărturisire, îmi dă să port numai lenjerie cu petice, ruptă, murdară, ca să-mi fie rușine să mă dezbrac undeva. M-a compromis de nenumărate ori în comună ocărînd toate profesoarele, tinere sau bătrîne, îmi trimite anonime la Episcopie, am fost anchetat de nenumărate ori.

— Și nu puteți divorța?

— Nu. La noi, la preoți,