ceptibil, fragil, din străfunduri întregul trup (gândiţi-vă cum tresaltă uşor floarea-soarelui în adierea unui vânt abia simţit), de parcă ar fi fost vorba de propria-mi durere.

         Mi-am dat seama, după felul în care-şi ferea ochii de mine şi în care şi-i îndrepta uneori către partea de jos a trupului, cu atenţia unui doctor, că se odihnea şi că dorea să trăiască de una singură împrejurarea aceea, pe care o trăia pentru prima oară şi care-i era sortită o singură dată în viaţă. Cât despre mine, trebuia să duc la bun sfârşit ceea ce aveam de făcut şi să mă gândesc, egoist, la propria-mi desfătare, spre a mă putea izbăvi, relaxat, de călătoria aceea

trudnică. În felul acesta, amândoi am descoperit instinctiv că, pentru a gusta şi mai profund plăcerile care urmau să ne lege unul de altul, se cuvenea să le trăim, fiecare, în felul nostru ; prin urmare, în vreme ce ne îmbrăţişam din răsputeri, cu frenezie, ba chiar cu furie, am început să ne folosim reciproc spre a ne satisface propriile dorinţe. În degetele lui Füsun, care rătăceau pe spatele meu, stăruia ceva aidoma spaímei de moarte pe care trebuie s-o fi încercat copila aceea mioapă, nevinovată care, ĭnvăţând să înoate în mare, crezuse că era pe cale să se înece şi se agăţase cu toată puterea de tatăl ei, care-i sărise-n ajutor. Întrebând-o, la zece zile după aceea, ce fel de film se derula în mintea ei în timp ce stătea cu ochii închişi şi mă strângea în braţe, avea să-mi răspundă: „Vedeam un câmp împânzit cu floarea-soarelui“.

         În ziua aceea, la ceasurile când făceam noi dragoste pentru prima oară, copiii împătimiţi de fotbal care aveau să ne acompanieze mereu în zilele următoare cu sporovăiala lor voioasă, cu țipetele şi sudălmile lor, băteau mingea, urlând şi ocărându-se unul pe altul, în vechea grădină a conacului în paragină care-i aparţinuse cândva lui Hayrettin Paşa. La  un moment dat, când răcnetele copiilor au contenit, în încăpere s-a așternut o linişte nefirească, întreruptă doar de cele câteva ţipetc timide ale lui Füsun şi de vreo două-trei gemete satisfăcute scoase de mine, din dorinţa de a mă lăsa în voia plăcerii. De undeva de departe, dinspre Piaţa Nişantaşi, se auzeau fluerul polițistului de la circulaţie, claxoanele maşinilor și zgomotul unui ciocan care lovea un cui. Un copil a lovit cu piciorul o cutie de conservă, un pescăruş a ţipat, s-a spart o ceașcă, iar frunzele platanilor au foşnit, atinse de o boare imperceptibilã.

         Stăteam culcaţi, unul în braţele celuilalt, inconjurați de liniște, și amândoi voiam să facem abstracţie de ritualurile acelea sociale primitive, de amănuntele acelea ruşinoase pe

care antropologii încearcă să le lămurească şi să le clasifice, precum cearşaful însângerat, hainele de care ne dezbrăcaserăm ori trupurile noastre goale. Füsun a plâns o vreme în tăcere. N-a plecat prea mult urechea la vorbele mele de consolare. Mi-a spus că n-avea să poată uita momentele acelea până la sfârşitul vieţii, apoi iar a plâns puţin, după care s-a liniştit.

         Pentru că, peste ani, viaţa avea să mă aducă în situaţia de a deveni antropologul propriilor mele trăiri, nu vreau nicidecum să-i subapreciez pe împătimiţii care se străduiesc

Să confere un sens vieţilor lor şi vieţilor noastre expunând oalele și tingirile, obiectele şi instrumentele aduse cu ei de pe meleaguri îndepărtate. Însă atenţia nemăsurată care s-ar

putea manifesta faţă de urmele şi lucrurile implicate în „prima noastră partidă de dragoste“ ar putea deveni un obstacol în calea înţelegerii sentimentelor de intensă afecţiune și gratitudine care s-au înfiripat între Füsun şi mine. De aceea, expun aici, la muzeu, în ciuda faptului că Füsun n-a scos-o deloc din geantă în ziua cu pricina, această batistă de bumbac înflorată, împăturită cu aceeaşi grijă ca atunci, pentru a înfățișa preocuparea cu care iubita mea de optsprezece ani dezmierda, drăgăstoasă, pielea bărbatului de treizeci de ani care eram eu, în timp ce stăteam întinşi în pat, strâns îmbrățișați. Fie ca această călimară de cristal şi această

trusă de scris, care i-au aparţinut mamei şi pe care Füsun le-a găsit pe masă, jucându-se mai apoi cu ele în timp ce fuma o țigară, să indice delicateţea şi fragilitatea afecţiunii care ne lega! Fie, tot aşa, ca această curea bărbătească lată, la modă pe atunci, care mi-a stârnit un sentiment de vinovăţie pentru că, îmbrăcându-mă şi simţindu-i în mână catarama mare, am fost copleșit de orgoliu bărbătesc, să arate că ne-a fost amandurora nespus de greu să renunţăm la goliciunea noastră paradisiacă şi să ne reluăm veşmintele, ba chiar să aruncăm o privire asupra lumii acesteia, murdare şi vechi!

         Înainte de a pleca, i-am spus lui Füsun că, dacă voia să intre la facultate, trebuia să trudească din greu în acea ultimă lună şi jumătate care-i mai rămăsese până la examen.

         - Ţi-e teamă să nu rămân toată viaţa în dosul tejghelei? m-a întrebat ea, zâmbind.

         - Sigur că nu... Dar vreau să te determin să înveţi înainte de examen. O să lucrăm aici. După ce manuale studiezi? Cele de matematică clasică sau cele de matematicã modernă?

         - La liceu am fost la clasică. Dar la şcoala pregatitoare folosim ambele seturi de manuale. Pentru că amândouă folosesc la fel de mult în rezolvarea exerciţiilor. Ca să nu

mai spun că toate mă bagă în ceaţă!

         M-am înţeles cu Füsun să ne întâlnim a doua zi în acelaşi loc, ca să lucrăm la matematică. De îndată ce a plecat ea, am cumpărat de la un librar din Nişantaşi manualele de matematică după care studiase în liceu şi cele pe care le folosea la şcoala pregãtitoare şi, răsfoindu-le puţin la birou în timp ce fumam o ţigară, mi-am dat seama că îi puteam fi cu adevărat de folos. Iluzia că aş fi putut-o învăţa matematică a micșorat imediat povara sufletească care mă apăsa în ziua aceea, înlocuită apoi de o fericire nespusă şi o mândrie stranie. Percepeam fericirea ca pe o durere ascuţită în gât, în nas,