un sac supradimensionat. Am putut să acopăr toată masa pe care era instalația pentru hidrazină făcută de savantul dement care eram. Am pus pe masă câteva mărunțișuri care să împiedice sacul de plastic să intre în bolul de iridiu. Din fericire, sacii sunt incolori, ca să pot vedea în continuare ce se întâmplă înăuntru.

Apoi am sacrificat în beneficiul proiectului un costum spațial. Aveam nevoie de un furtun pentru aer. La urma urmei, am un surplus de costume spațiale. Sunt șase în total; câte unul pentru fiecare membru al echipajului. Așa că nu mă deranjează să hăcuiesc unul dintre ele.

Am tăiat o gaură în partea de sus a plasticului și am prins furtunul cu bandă adezivă. Am făcut treabă bună, cred.

Am mai folosit niște ațe din costumul lui Johanssen ca să atârn celălalt capăt al furtunului de vârful domului de la habitat, prinzând două fire în unghi (ca să le țin cât mai departe de deschiderea furtunului). Aveam acum un mic coș de fum. Furtunul avea deschizătura cam de un centimetru. Destul de bine, să sperăm.

Hidrogenul va fi fierbinte după reacție și va avea tendința să se ridice. Așa că o să-l las să urce prin coș și o să-l ard pe măsură ce iese.

Apoi a trebuit să inventez focul.

NASA s-a străduit din răsputeri să se asigure că nimic din ce e aici nu arde. Totul e făcut din metal sau plastic ignifug, iar uniformele sunt sintetice. Aveam nevoie de ceva care să întrețină flacăra, ca un fel de lampă de control. Nu am abilitatea de a păstra un flux suficient de H2 pentru a întreține flacăra fără să mă sinucid. Era prea riscant.

După ce-am căutat prin efectele personale ale tuturor (hei, dacă-și doreau intimitate, n-ar fi trebuit să mă abandoneze pe Marte împreună cu lucrurile lor), am aflat răspunsul pe care-l căutam.

Martinez e un catolic devotat. Știam asta. Ce nu știam era că adusese cu el o cruciuliță de lemn. Sunt sigur că NASA i-a făcut zile fripte pentru asta dar, de asemenea, știu că Martinez e un nemernic încăpățânat.

I-am tăiat sacrul articol religios în așchii lungi, folosind un clește și o șurubelniță. M-am gândit că dacă există un Dumnezeu, nu se va supăra, având în vedere situația în care mă aflu.

Dacă distrugerea singurului simbol religios pe care-l am mă lasă vulnerabil în fața vampirilor marțieni, va trebui să-mi asum acest risc.

Primprejur existau o mulțime de fire și baterii cu care să produc o scânteie. Dar nu poți să aprinzi o bucată de lemn doar cu o scânteioară electrică. Așa că am cules fâșii de coajă din palmierii locali, pe urmă am luat o pereche de bețe și le-am frecat între ele destul cât să…

Nu, nici chiar așa. Am suflat oxigen pur peste băț și i-am dat o scânteie. S-a aprins ca un chibrit.

Cu mini-torța în mână, am eliberat un jet domol de hidrazină. A sfârâit pe iridiu și a dispărut. În scurt timp, din coș au început să țâșnească scurte răbufniri de flăcări.

Principalul lucru pe care trebuia să-l urmăresc era temperatura. Descompunerea hidrazinei este extrem de exotermică. Deci am făcut-o treptat, consultând în permanență afișajul unui termocuplu pe care-l prinsesem de camera cu iridiu.

Fapt e că procesul a funcționat!

Fiecare rezervor de hidrazină are puțin peste 50 de litri, ceea ce ar fi suficient ca să fac 100 de litri de apă. Sunt limitat de producția de oxigen, dar sunt atât de entuziasmat acum, încât sunt dispus să-mi folosesc jumătate din rezerve. Pe scurt, o să mă opresc când rezervorul o să fie pe jumătate gol, iar la final voi avea 50 de litri de apă!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 34

Ei bine, chiar c-a durat mult. M-am ocupat de hidrazină toată noaptea, dar treaba e făcută.

Aș fi putut să termin mai iute, dar m-am gândit că, atunci când aprinzi combustibil de rachetă într-un spațiu închis, cel mai bine e să fii precaut.

Măiculiță, acuma e ca-ntr-o junglă tropicală, drept să-ți spun.

Sunt aproape 30°C și e umed ca dracu’. Tocmai am eliberat în aer o tonă de căldură și 50 de litri de apă.

În timpul acestui proces, bietul habitat a trebuit să curețe după mine… A înlocuit oxigenul pe care l-am folosit, iar recuperatorul de apă se străduiește să coboare umiditatea la niveluri normale. În privința căldurii, nu e nimic de făcut. În habitat chiar nu există aer condiționat. Marte e rece. Nu ne imaginam că vom ajunge să ne fie prea cald.

Deja m-am obișnuit cu alarmele care urlă neîncetat. Alarma de incendiu s-a oprit în cele din urmă, acum că nu mai e foc. Alarma pentru nivelul redus al oxigenului ar trebui să se oprească în curând. Alarma de umiditate ridicată va mai continua o vreme. Recuperatorul de apă are ceva de lucru pe ziua de azi.

Pentru o secundă, s-a declanșat încă o alarmă. Rezervorul principal al recuperatorului de apă era plin. I-ha! Când mi-o fi mai rău, așa să-mi fie!

Ții minte costumul spațial pe care l-am distrus ieri? L-am agățat pe suportul lui și am cărat în el găleți întregi de apă de la recuperator. Poate să reziste la o atmosferă de aer. Trebuie să se poată descurca și cu câteva găleți de apă.

Frate, ce obosit sunt! Am avut treabă toată noaptea și e vremea să dorm. Dar o să alunec în lumea viselor în cea mai bună dispoziție de la ziua solară 6 încoace.

În sfârșit, lucrurile merg cum vreau eu. De fapt, merg grozav! Am o șansă să trăiesc, până la urmă!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 37

Sunt dus pe copcă și-o să mor!

OK, calmează-te. Sunt sigur c-o să te descurci.

Scriu jurnalul ăsta din roverul 2, pentru tine, drag viitor arheolog de pe Marte. S-ar putea să te întrebi de ce nu sunt în habitat în momentul ăsta. Pentru c-am fugit de spaimă, de-aia! Și nu știu ce naiba o să fac în continuare.

Presupun c-ar trebui să