class="p1">  În seara aceea am stins eu lumina în dormitor şi, pe când stăteam întins lângă Kumiko, cu ochii în tavan, mă întrebam ce naiba ştiam despre această femeie. Ceasul arăta ora două şi Kumiko dormea profund. Eu mă gândeam la şerveţelele albastre, la hârtia igienică cu model floral şi la carnea de vită prăjită împreună cu ardeii. Am trăit cu ea atâta amar de vreme şi habar n-am avut că nu-i plac asemenea lucruri. Ce tâmpenie! Era doar o prostie peste care ar fi trebuit să trecem râzând, nu o problemă de care să ne cramponăm – un nimic de care altădată am fi uitat cu desăvârşire în câteva zile.

  De data asta însă, m-a deranjat atitudinea ei şi aveam senzaţia că mi-a rămas în gât ca un os de peşte ce nu mai alunecă. „S-ar putea ca situaţia să fie critică”, mi-am zis eu. Sau poate nu-i altceva decât începutul unei situaţii critice. Mă aflam parcă la intrarea într-o lume care-i aparţinea doar lui Kumiko, o Kumiko despre care nu ştiam nimic, o lume pe care eu o vedeam ca pe o încăpere imensă şi întunecată. Mă aflam în mijlocul ei cu o brichetă în mână, dar la flacăra palidă a brichetei nu vedeam decât o mică parte din ea.

  Când o să pot oare vedea totul? Sau poate o să îmbătrânesc şi o să mor fără să o cunosc cu adevărat? Dacă aşa se prezenta situaţia, ce rost avea atunci căsătoria cu ea? Ce rost avea să-mi petrec viaţa astfel şi să împart acelaşi pat cu o parteneră pe care nu o cunoşteam?

  Aşa gândeam în momentul acela şi asemenea gânduri mă mai frământau din când în când. Mult mai târziu mi-am dat seama că atunci reuşisem de fapt să pătrund în miezul problemei.

  Pălăria Maltei Kano.

  Nuanţe de şerbet Allen Ginsberg şi cruciaţii.

  Pe când îmi pregăteam mâncarea pentru prânz, a sunat iar telefonul.

  Eram în bucătărie. Tăiasem două felii de pâine, le unsesem cu unt şi cu muştar şi pusesem între ele nişte felii de roşii şi brânză. Le aşezasem pe tocător şi tocmai mă pregăteam să le tai în două, când a sunat telefonul.

  L-am lăsat să sune de trei ori, timp în care am tăiat feliile de pâine. Le-am pus pe farfurie, am şters cuţitul şi l-am băgat în sertar. Apoi mi-am turnat în cană cafeaua pe care o încălzisem.

  Telefonul continua să sune. Cred că a sunat de vreo cincisprezece ori. Am ridicat resemnat receptorul. Nu aş fi vrut să răspund, dar mă gândeam că putea fi Kumiko.

  — Alo? Spuse o voce de femeie. Era o voce pe care n-o mai auzisem. Nu era nici Kumiko, dar nici femeia aceea ciudată care mi-a telefonat când îmi găteam spaghetele. Era altcineva – o femeie pe care nu o cunoşteam.

  — Este cumva casa domnului Toru Okada? Întrebarea a sunat de parcă femeia citea un text de pe o foaie de hârtie.

  — Da.

  — Sunteţi soţul doamnei Kumiko Okada?

  — Da. Kumiko Okada este soţia mea.

  — Domnul Noboru Wataya este fratele soţiei dumneavoastră?

  — Da, am răspuns eu încercând să-mi ţin firea, într-adevăr Noboru Wataya este fratele soţiei mele.

  — Eu mă numesc Kano.

  N-am zis nimic şi aşteptam ca interlocutoarea mea să continue. Menţionarea bruscă a fratelui lui Kumiko m-a pus în gardă, îmi scărpinam ceafa cu vârful creionului care se afla lângă telefon. A tăcut cinci-şase secunde, în receptor nu s-a auzit nici un alt sunet şi am presupus că femeia l-a acoperit cu palma în timp ce vorbea cu cineva de lângă ea.

  — Alo! Am strigat, puţin cam îngrijorat.

  — Vă rog să mă scuzaţi. O să revin cu un telefon, spuse vocea brusc.

  — Staţi puţin! Ştiţi…

  Telefonul s-a închis şi eu am rămas o vreme cu receptorul în mână, privindu-l fix. L-am dus din nou la ureche, dar femeia întrerupsese convorbirea.

  M-am îndreptat spre masa din bucătărie, cu un gust amar pe care nu mi-l puteam explica. Mi-am băut cafeaua şi mi-am mâncat sandvişurile. Nu-mi puteam aduce aminte la ce mă gândisem până să sune telefonul. Ştiu că stătusem cu cuţitul în mâna dreaptă, pregătit să tai feliile de pâine în două şi mai ştiu că mă gândisem la ceva. Ceva foarte important, dar nu-mi puteam aminti nici în ruptul capului, în timp ce mâncăm, făceam eforturi disperate să-mi amintesc, în zadar însă. Amintirile intraseră în zona întunecată a subconştientului şi nu mai voiau să iasă de acolo.

  Am terminat de mâncat şi pe când strângeam farfuria, a sunat iar telefonul. De data aceasta am ridicat imediat receptorul.

  — Alo!

  Era soţia mea.

  — Alo!

  — Ce făceai? Ai terminat de mâncat?

  — Da, am terminat. Tu ce-ai mâncat?

  — Nimic. Am fost foarte ocupată de dimineaţă şi până acum şi n-am apucat nici să mănânc. Mă duc imediat să-mi cumpăr şi eu un sandviş. Tu ce-ai mâncat de prânz?

  I-am dat detalii legate de prânzul meu.

  — Bravo! Spuse ea fără urmă de invidie în glas. Am uitat să-ţi spun azi dimineaţă că o să te sune azi o oarecare domnişoară Kan5.

  — A telefonat deja. Chiar adineauri. A menţionat numele meu, al tău şi al fratelui tău, dar a închis telefonul fără să-mi spună de ce-a sunat. Ce-i cu telefonul acela ciudat?

  — A închis?

  — Da… Şi a zis că mai sună.

  — Atunci, dacă mai sună, te rog să faci ce-ţi spune domnişoara Kano. Este foarte important. Cred că va trebui să te întâlneşti cu ea.

  — Să mă duc să mă întâlnesc cu ea? Astăzi?

  — De ce întrebi? Ai alt program sau ai vreo întâlnire?

  — Nu. Nu am avut nici ieri, n-am nici azi şi nu o să am nici mâine. Dar cine naiba-i această Kano? Nu vrei să-mi